• Contextul geostrategic nou obligă SUA să își schimbe politica externă (III)

 CHINA SCHIMBĂ DATELE JOCULUI

Raporturile dintre China și Rusia sunt radical schimbate față de situația din trecut care a determinat o anumită geopolitică americană. Războiul ideologic este terminat, cele două declarând că parteneriatul lor este liber de considerente politico-ideologice (așa cum a declarat și România, cu privire la China, în 1997) și cerând dezideologizarea relațiilor internaționale (așa cum cerea SUA în anii 1980). Disputele de frontieră au fost soluționate și problemele teritoriale au fost cel puțin puse la frigider, pentru a da prioritate solidarității în promovarea unei ordini mondiale post-americane, în condițiile în care ocuparea militară de teritorii contează mai puțin decât câmpul de manevră economică. Aceasta permite Rusiei să își mute armatele din extremul orient spre granița cu Ucraina, în proximitatea bazelor NATO (ceea ce s-a și întâmplat), așa cum a mai făcut-o în al doilea război mondial pentru a câștiga bătălia Stalingradului. Complementaritatea celor două nu mai este toxică, ea realizându-se pe terenul economic și comercial. Hidrocarburile rusești, pe care UE nu le-ar mai cumpăra dacă va „sancționa” Rusia, își găsesc o splendidă piață în China. Tehnologiile pe care UE nu le-ar mai da Rusiei pot fi obținute prin cooperarea cu China. Concurența geostrategică în Asia centrală a fost la rându-i reglată, după înăbușirea pseudo revoluției kazahe diviziunea muncii fiind clară: Rusia își asumă rolul de garant al securității în regiune și al status quo-ului regional, în timp ce China acoperă aria schimburilor comerciale și a dezvoltării economice.

Tot ceea ce a permis succesul vechii politici externe americane nu mai este de actualitate. Cu toate acestea, politica externă americană nu se schimbă și conduce, ca aplicație a teoriei cuplului „acțiune-reacțiune”, la crearea unui mare bloc euro-asiatico-pacifico-indian, opus SUA și alianțelor euro-atlantice.

Centrul cercului euro-asiatic este Moscova. Centrul cercului asiatico-pacific (Asia-Pacific) este Beijingul. Centrul cercului indo-pacific este Delhi (nu Camberra și nici Londra). Declarația de la Beijing vorbește de hotărârea de a întări cooperarea în format trilateral între China, Rusia și India (în ciuda faptului că, sub presiune americană, celebrii campioni indieni ai sporturilor de iarnă (sic!) nu au mai fost lăsați să facă deplasarea la Olimpiada de la Beijing). Lumii euro-atlantice ar trebui să îi dea frisoane această asociere, respectiv includerea celor trei cercuri într-unul mai mare sau intersectarea lor. Pentru liniștea noastră documentul cu pricina nu a mai pomenit nimic de Iran, dar manevrele militare comune ruso-sino-iraniene sunt fapt real.

Dincolo de performanțele economice care o împing către locul întâi în lume, embargoul, dictat de SUA și UE, transferului de tehnologie militară a impus Chinei dezvoltarea capacității armate prin forțe proprii. Uneori a mai furat creațiile tehnice ale altora, inclusiv rusești, dar așa este la război. Nu-i războiul ca pacea.

Degeaba am pledat, în cadrul UE, pentru oprirea embargoului, arătând că ridicarea Chinei cu asistența „democrațiilor euro-atlantice” o va lega de acestea, în timp ce ridicarea de una singură, împotriva lor, o va scuti de orice posibil control din partea lor. Astăzi China este o putere nucleară născută în afara ordinii americane și care, împreună cu Rusia, cere ca relațiile internaționale să se bazeze pe „dreptul internațional”, știut fiind că acesta este un drept născut din consens, iar nu, așa cum sună retorica americană (papagalicită și la București) pe „reguli”, subînțelegându-se că este vorba despre regulile stabilite unilateral de obositul și obsolitul bloc euro-american. Desigur, SUA au o putere nucleară mai mare, dar la ce îi folosește, când câmpul pe care se poate mișca cu ajutorul ei este tot mai mic?

În războiul economic cu Rusia, ca stat încă dependent de exportul de hidrocarburi, Occidentul euro-atlantic a decis trecerea la producerea energiei din surse regenerabile. Până când energia rezultată din exploatarea acestor surse va îndestula foamea planetei, Rusia va compensa pierderea pieței europene prin extinderea prezenței pe piața chineză, dar loviți vor fi vechii (foștii?) aliați ai SUA producători de petrol, printre care la loc de frunte se află Arabia Saudită.

China era pregătită să compenseze scăderea cererii pe piața euro-atlantică, prin creșterea cererii pe piața chineză, dar sprijinul datorat Rusiei îi va diminua nevoia de a recurge salvator la oferta arabo-musulmană. Poate că și această perspectivă explică o anumită deschidere către concilierea între Arabia Saudită și Iran; ambele tot mai înstrăinate de SUA cu cât aceasta împarte lumea în state democrate și state autoritare, proclamând o cruciadă a celor dintâi împotriva celor din urmă. Or, China, după cum se știe, nu pune condiții politice sau ideologice pentru a coopera (evident în profitul ei) cu aceia care văd în libertatea comerțului (altădată susținută de SUA) calea spre dezvoltare, independență și pace.

DE LA VECHIUL „PLAN MARSHALL” LA NOUL PLAN AL „DRUMULUI MĂTĂSII”

În atare context, merită menționat că până și Israelul rămâne sceptic față de „politica ucraineană” a Washingtonului (comunitatea evreilor din Rusia este mai mare decât cea din Ucraina), în timp ce, cel puțin pe teren economic, întărește cooperarea cu statele arabe, în spiritul și în dezvoltarea Acordurilor abrahamice. Culmea este că, potrivit unor surse credibile, având inclusiv origini americane, forțele para-militare naționaliste ucrainene sunt ranforsate cu mercenari veniți din rândurile combatanților islamiști radicali, fie goniți manu militari de pe frontul medio-oriental (inclusiv prin intervenția armatei ruse împotriva Statului Islamic), fie deveniți inutili acolo ca urmare a destinderii în relațiile israelo-arabe. Nu ar fi nici o surpriză ca, în asemenea circumstanțe, să îi regăsim în Donbas pe mercenarii ruși întorși acasă din războiul cu „terorismul islamic”, declanșat de SUA după atacurile din 11 septembrie 2001, sprijinind forțele armate secesioniste din regiunile Luhansk și Donețk. Cine are îndreptățirea să arunce primul piatra în asemenea circumstanțe?

În legătură cu criza ucraineană, SUA & Co. protestează împotriva cererii „inacceptabile” a Rusiei ca Washingtonul să își ia angajamentul formal de a nu primi Ucraina în NATO, invocând principiul libertății fiecărui stat de a-și alege aliații și alianțele.

China vine acum și susține expres și explicit poziția Rusiei, subliniind că libertatea alegerii alianțelor este, pe de o parte, legată de libertatea alegerii regimului politic intern, libertate afectată de cererea „inacceptabilă” a SUA ca toate statele să adopte sistemul său de organizare internă, considerat ca singurul model valid de autentică democrație, iar pe de altă parte, că ea trebuie exercitată în condițiile recunoașterii caracterului indivizibil al securității. Pe acest fond, este evident că dacă NATO se simte în insecuritate din cauza masării de forțe armate ruse la granița de est a Ucrainei, și Rusia are dreptate să se simtă în nesiguranță din cauza bazelor NATO așezate la granița de vest a Ucrainei. Și cum securitatea este indivizibilă, o amenințare la adresa securității Rusiei reprezintă un pericol la adresa securității Chinei, îndreptățind reacția în defensivă a acesteia alături de Rusia, dar, desigur, și alături de Iran, India, Pakistan, Afganistan, Arabia Saudită etc.

Apare astfel un terifiant joc de domino, pe care nu are rost să îl evaluăm din punct de vedere moral, moartea nimănui nefiind morală, ci trebuie să îl oprim. Dorind să își mobilizeze aliații din NATO împotriva Rusiei, SUA a reușit să mobilizeze Rusia și China, precum și alte puteri asiatice împotriva sa, creând o trambulină pentru accelerarea ascensiunii chineze. 

Amenințată, la rândul ei, de SUA, apariția AUKUS fiind o dovadă clară în această direcție, și aflată într-un raport de putere asimetric cu Rusia, dar în sens invers celui din secolul trecut, China înțelege să treacă subtil peste unele din vechile sale poziții de politică externă, astfel încât să poată da eficiență parteneriatului strategic ruso-chinez în confruntarea cu SUA. Așa se face că, deși integritatea teritorială, nerecurgerea la forță și neamestecul în treburile interne ale altor state sunt principii sacrosancte pentru China, care au determinat-o la o reticență dusă până în pragul dezaprobării față de incursiunea armată rusă în Georgia, din 2008, soldată cu autodeterminarea internațională și apoi, practic, cu anexarea Osetiei de Sud și Abhaziei de către Rusia, precum și față de anexarea Crimeii în 2014, iată că în 2022, viziunea unei posibile schimbări majore a raportului de forțe la nivel global și șansele oferite de aceasta pentru edificarea unei noi ordini internaționale, fac ca Beijingul să se plaseze de partea Moscovei în chestiunea ucraineană.

O flexibilitate inteligentă dovedită și de Iran, Afganistan și alte state islamice care nu fac caz de tratamentul sever aplicat de China insurgenței uigurilor musulmani și nu sprijină independentismul uigur, dimpotrivă, încurajat (zadarnic) de SUA și UE (inclusiv în speranța amorsării unui conflict între lumea chineză și lumea musulmană).

Toate acestea dezvăluie dureros și îngrijorător pentru aliații SUA, anchiloza politicii externe americane. Apelul făcut de Victoria Nuland, adjunct al Secretarului de Stat al SUA, la liderii chinezi, cu rugămintea de a-i convinge pe ruși să nu invadeze Ucraina și să nu susțină secesionismul malorus și crimeean, arată cât de puțin înțeleg decidenții și planificatorii politici de la Washington realitățile lumii de azi.

Rivalii partenerului nostru strategic se dovedesc mai flexibili decât acesta și mai pragmatici în abordarea realităților în schimbare. Genialitatea Planului Marshall, care a făcut SUA să întindă o mână inamicului învins (și atunci se vorbise despre „o cruciadă anti-nazistă”, formula aparținându-i chiar generalului Eisenhower), pare a fi fost transferată acum Chinei care face o ofertă de nerefuzat puterilor asiatice, altminteri având destule motive de dispută cu Beijingul, prin Planul „drumului și centurii”. Când noul „Drum al mătăsii” ia locul vechiului „Plan Marshall”, SUA trebuie să își schimbe politica externă, nemaiputând continua cu strategiile Războiului rece din vremea în care China era o putere de mâna a treia, practic marginală în stabilirea raportului global de putere.

JOCUL DE SUMĂ NULĂ ESTE PROBLEMA, IAR NU SOLUȚIA

Nu este vorba despre Ucraina. Este vorba despre o nouă arhitectură a securității în marea Europă, asupra căreia Putin a vrut să cadă de acord cu SUA, înainte de începerea negocierilor privind noua ordine mondială post-americană în secolul Asiei.

Putin nu are nevoie în Ucraina de mai mult decât are deja; și știe că Ucraina nu va intra în NATO în timpul vieții noastre. După cum NATO știe că Rusia nu va ataca pe vreunul dintre membrii săi în condițiile actualului raport de putere.

Același George Friedman, în conferința la care ne-am mai referit, spunea că războiul nu se mai poartă astăzi la sol și din apropiere, ci se duce din aer și de la distanță, motiv pentru care solicitarea Rusiei ca NATO să își retragă trupele aflate în statele din vecinătatea sa apropiată și să nu se extindă în Ucraina, nu are sens; decât dacă se urmărește crearea unui spațiu-tampon între lumea euro-atlantică și cea euro-asiatică. Domnul Friedman are iarăși dreptate, dar astfel apare întrebarea de ce insistă NATO să își păstreze bazele militare în statele est-europene învecinate Rusiei dacă războiul se poartă din aer și de la distanță? Explicația nu poate fi decât una: nu din rațiuni militare, ci din rațiuni politice, respectiv pentru a veghea ca în statele respective să nu vină la putere guverne atlanto-sceptice, sau, și mai rău, guverne americano-fobe. Poate tot de aceea Rusia nu dorește ca NATO să se instaleze în Ucraina. 

NATO duce o politică adesea insensibilă față de interesele naționale ale membrilor săi orientali. În ceea ce o privește, UE abuzează de-a dreptul în relațiile cu aceștia, extinzându-și competențele în domenii care nu i-au fost atribuite și amenințându-le suveranitatea, fără a contribui eficient și sincer la rezolvarea crizelor (economice, sanitare, geopolitice, umanitare etc) cu care ei se confruntă. De aceea, criticile la adresa NATO și mai ales a UE, oricât de severe ar fi, sunt justificate.

Pledoaria pentru părăsirea NATO și UE este, însă, excesivă și contraproductivă, fiind, de multe, ori rezultatul ignoranței și naivității. Ea este și o reacție față de narcisismul protagoniștilor NATO și UE, față de demagogia profitorilor acestora, precum și față de cenzura tot mai brutală aplicată opiniilor neconforme cu discursul oficial. Observația că asemenea excese coincid cu obiectivele politice ale Rusiei, este, de asemenea, corectă. Ele nu pot fi domolite prin interdicții, propagandă, sancționarea opiniei ca delict și denunțarea celor care au curajul să spună că „regele este gol” ca fiind agenți ai intereselor rusești.

Rusia nu are cum și nici de ce fi oprită să își urmărească interesele. Excesele într-un sens nu pot fi stopate decât stopând excesele în celălalt sens. Cei care fac din orice om rezonabil „om al rușilor” joacă, de fapt, în favoarea Rusiei. De multe ori mă întreb dacă nu tocmai aceștia sunt „oamenii Moscovei”?

În 1997, România a solicitat Ucrainei, în cadrul negocierilor pentru încheierea tratatului politic de bază, să nu instaleze armament pe Insula Șerpilor, atribuită ei prin două tratate anterioare româno-sovietice, chiar dacă experții au asigurat că insula respectivă, de fapt o stâncă în mare, nu putea fi folosită în scopuri militare. Ucraina a acceptat și așa a rămas. Am greșit cumva îndrăznind să cerem unui stat suveran să ducă o politică de natură a menaja susceptibilitățile noastre securitare? O formulă similară a fost aplicată și într-un tratat dintre Finlanda și Suedia, privind statutul insulelor Auland, teritoriu disputat de cele două.

Acum Rusia cere retragerea forțelor armate și echipamentului ofensiv al NATO din România și Bulgaria (unde nici nu se găsesc, de altfel). Nu suntem obligați să acceptăm aceste cereri, dar nici nu avem de ce să le considerăm imorale. Înțelegând că și altul are dreptul să greșească în evaluările sale, așa cum putem greși și noi, trebuie să căutăm formule echivalente celor solicitate, care să răspundă preocupărilor tuturor celor interesați, fără a-l face neapărat fericit pe vreunul, dar punându-i pe toți în situația de a putea trăi decent în condițiile respective. La urma urmelor, cu ce ar deranja România sau NATO dacă Ucraina și, eventual, Belarus ar fi state neutre despărțind două puteri (NATO și Rusia) care încă nu au destulă încredere una în alta? Cu toții ne-am simți în mai mare siguranță.

Mai ales atunci când nu ești suficient de puternic (și nimeni nu are garanția că va rămâne suficient de puternic la infinit) este indicat să eviți implicarea în jocuri de sumă nulă, precum cel în care par a se angaja în prezent SUA și NATO, contând să câștige exclusiv pe seama pierderii oponentului. Atunci când singurul tău obiectiv este să câștigi totul, vei pierde totul. 

ESTE NEVOIE DE O NOUĂ POLITICĂ EXTERNĂ

Prin mobilizarea armatei de-a lungul graniței cu Ucraina, pe care nu a avut niciodată intenția să o depășească, Vladimir Putin a intenționat doar să genereze o criză care ar fi trebuit să aducă SUA la masa negocierilor cu Rusia.

Alternativ, el a vrut să atragă SUA în capcana unui război fals pentru a demonstra că America nu mai este capabilă să gestioneze într-un mod rezonabil, rațional și pozitiv provocările europene și, în consecință, să împingă la o scindare a alianței euro-atlantice. În acest scop, a jucat jocul cu „Petrică și lupul”, făcând Washingtonul să-și piardă credibilitatea prin anunțarea unei „invazii iminente a Rusiei” care nu a venit niciodată. (Dacă va veni va fi doar accidental.)

Din nefericire, SUA a optat pentru o strategie greșită și a refuzat să încheie un acord pragmatic cu Rusia, gândindu-se, probabil, că ar putea să izoleze și să învingă Rusia mai întâi, înainte de a învinge China într-o confruntare decisivă separată. Ceea ce a obținut este să împingă Rusia în brațele Chinei. Astfel s-a născut o „Sfântă Alianță” ruso-chineză care se angajează: i. să garanteze status-quo-ul geopolitic pentru a asigura pacea și armonia lumii; ii. să promoveze democrația în relațiile internaționale fără amestec în organizarea internă a statelor, definind-o prin raportare la principiile egalității suverane, respectului diversității și neintervenției (regăsite, de altfel, și în Carta ONU); iii. să dezideologizeze relațiile internaționale; iv. să se opună „revoluțiilor colorate” și catehismului american, prin toate mijloacele disponibile (se subînțelege, inclusiv cele militare). De ce? Pentru că poate.

Simpla consolidare a acestui parteneriat strategic între China și Rusia (o alianță asimetrică la care rușii nu visau neapărat, dar pe care sunt obligați să o accepte de nevoie dacă nu de plăcere) va încuraja ambițiile Germaniei și Franței de a europeniza NATO, fracturând astfel coaliția euro-atlantică. Dacă mai vor să însemne ceva în „secolul Asiei”, Berlinul și Parisul vor trebui să se înțeleagă rapid cu Moscova.

Viktor Orban a făcut deja o vizită plină de farmec la Moscova, sugerând că a venit ca antemergător al Europei germane. În săptămânile următoare, Macron și Scholz sunt așteptați să meargă la Canossa rusă. În ciuda declarațiilor publice de solidaritate, întreaga Europă Latină (cu excepția României) înclină spre cooperarea cu rușii, printre alte motive, împinsă de credința că adevărata provocare este cea chineză și că în cursa cu China țările din emisfera nordică (de la San Francisco la Vladivostok), care împărtășesc o cultură și o civilizație europeană, trebuie să fie unite. De asemenea, Austria și cu sateliții săi tradiționali, Slovenia, Croația și Slovacia, privesc spre est. Ca să nu mai vorbim despre Europa slavă și ortodoxă (Bulgaria, Grecia, Macedonia și, desigur, Serbia).  

Turcia, cu ambițiile sale neo-otomane, știe că și-ar putea atinge obiectivele mai bine cu sprijinul Rusiei decât cu cel al SUA. (Aliatul Turciei, Azerbaidjanul, s-a oferit să vândă UE gazul pe care membrii acesteia nu îl vor mai cumpăra din Rusia pusă sub embargou, dar ne putem întreba dacă nu cumva acela va fi tot gaz rusesc venit prin Turkmenistan peste Marea Caspică.) Chiar și India, în ciuda vechilor sale dispute cu China, crede că ar putea fi mai sigură în tabăra rusă (de acum, ruso-chineză), decât în ​​tabăra SUA. 

Dacă America vrea să-și păstreze neapărat toate vechile privilegii aferente statutului de (unică) superputere globală, le va pierde pe toate. Dacă America vrea să se descurce singură cu fiecare dintre rivalii săi, unul câte unul, va fi învinsă de coaliția lor. Washingtonul trebuie să se trezească. Nu mai este timp de așteptare. E deja târziu. Mai târziu va fi prea târziu.

România și-a pus toate speranțele și toată averea pe cartea americană, printre altele, întorcând spatele la aproape trei sferturi de secol de politică pro-chineză și alimentând o ruso-fobie complet irațională, în condițiile în care raporturile de încredere și respect reciproc cu Germania nu au putut fi aduse la un nivel de siguranță liniștitor. În momentul de față, după logodna maghiaro-rusă, care împinge periculos Bucureștiul într-o altă tabără decât cea în care se află Budapesta, și în perspectiva viitoarelor apropieri ruso-germană și ruso-franceză, România este încercuită de puteri dacă nu inamice, cel puțin neprietene. Mă îndoiesc foarte mult că, până la urmă, SUA se va lupta pentru România. Prin urmare, avem nevoie de un acord ruso-american de securitate colectivă și de cooperare amicală, care sperăm că va lua în considerare și interesele noastre.

 Cum speranța nu este o politică, România trebuie să folosească toate abilitățile politico-diplomatice de care mai dispune pentru a trezi Washingtonul. Dacă acesta nu va înțelege că trebuie să își schimbe politica externă, recunoscând realitățile geopolitice actuale, va trebui să ne schimbăm noi politica externă. Iar dacă actualul guvern nu o poate schimba, va trebui să lase locul celor care o pot face.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News