EXCLUSIV  Critica aplicată - "Fişe, schiţe şi portrete", de Al. Cistelecan

Slaba receptare a unei asemenea cărți nu mai miră, în contextul în care critica noastră de întâmpinare, câtă mai e, se pierde în servicii de presă făcute marilor edituri sau în encomioane menite autorilor din aceeași urbe.

E drept că materia volumului nu este inedită: ea ține de proiectul unui dicționar numit „selectiv” apărut, cu titlul „Critici literari și eseiști români”, sub coordonarea lui Iulian Boldea, Al. Cistelecan și Cornel Moraru, în 2016 (la editura Arhipelag XXI). De acolo Cistelecan și-a desprins propria contribuție, făcând cu ea o carte de autor; și regretând, în precizările cu care-și deschide volumul, un anumit „anacronism” al analizei. Încheiat deja „prin 2009”, dicționarul a apărut abia șapte ani mai târziu, fără ca datele din el să fie actualizate; iar cartea de față nu vine, nici ea, cu adăugirile necesare, „înghețând” comentariul și evaluarea la borna anului 2009. Rareori autorul completează secțiunea bibliografică, iar când totuși o face, are un impuls mai degrabă simpatic-parodic, de om depășit de torentul de noutăți din domeniu: „Încetul cu încetul, a devenit unul din marii noștri traducărori (sic!)” (la Dinu Flămând) (p. 180); „alte premii: premiul revistei Tomis, al revistei Ateneu, al Târgului de Carte din Oradea etc. etc. (Mihăieș fiind cel mai premiat critic român)” (p. 308). În fine, volumul se resimte de tipicul după care sunt croite dicționarele literare, obligația de a rezuma o operă (uneori amplă) prevalând asupra celei de a o interpreta. Critica artistă și subtilă a lui Cistelecan, cea care se poate desfășura în zeci de pagini scrise ca un studiu introductiv la antologia unui poet, e obligată aici să se încadreze într-un format și să se comprime, ba chiar să se „cumințească”. Criticul se resemnează să facă obligatoriile conspecte, rezumând conștiincios autorii care i-au revenit în proiectul dicționarului; și își reprimă ironia caracteristică, maliția ce acompaniază în general, la el, interpretarea.

Și în această calitate, de cercetător literar conlucrând la un proiect colectiv, Cistelecan este credibil. Tonul mai ponderat și profilul auctorial mai estompat fac posibile „conspectele”, peste care e adăugată, frecvent, o peliculă de spirit critic, la care comentatorul nu poate renunța. Chiar și atunci când e vorba de colegi de redacție și de poeți pe care mizează, autorul își păstrează contrapunctul ironic, ca în acest comentariu la Virgil Podoabă: „Poeții - și poezia - pe care mizează Podoabă sunt cei cu punct «ontic» de plecare, iar Aurel Pantea e folosit ca berbece împotriva poeților pur «tehnici», dar și, deopotrivă, împotriva conceptului postmodern în uz și a ierarhiei provenite din el” (p. 371). Obiectivitatea lui se observă și în comentarea operei unui critic cu care împarte „calea regală” a analizei de poezie, și anume Gheorghe Grigurcu. Spre deosebire de alți critici care se simt personal lezați atunci când scrii despre autorii „lor”, ca și cum i-ar fi luat în posesie și în administrare, Cistelecan îi recunoaște meritele colegului său dintr-o altă generație: „Grigurcu e unul dintre puținii critici care pot urmări poezia în cele mai suave zone ale stărilor și în cele mai diafane linii ale lirismului” (p. 202). Și mai departe: „Adevăratele performanțe critica sa le obține în analiza infinitezimalelor poetice, Grigurcu fiind dintre puținii critici cu acces la indicibile și putând face traducerea lor.” (p. 205).

Obiectivitatea pe „culoarul” criticii de poezie e însoțită, în amplul tom desprins din dicționar, de o disponibilitate pentru receptarea celor mai diferite personalități, școli, curente și epoci. Cistelecan scrie cu o aceeași competență despre Paul Zarifopol și Alexandru Mușina, Ovidiu Cotruș și Lucian Raicu, Virgil Ierunca și Mircea Zaciu, Vladimir Streinu și Gheorghe Crăciun. Varietatea subiecților și a subiectelor, diferențele considerabile de loc și rol în istoria literaturii române nu îl complexează pe exeget. Dimpotrivă, el plasează avenit fiecare critic sau eseist în epoca de care acesta aparține și într-o filiație pe care o ilustrează. Criticii literari fiind niște autori cu o conștiință puternică, în sensul identificării și asumării propriului loc în sistem, Cistelecan se folosește uneori și de confesiunile lor, de profesia de credință care poate lua, la E. Lovinescu, o expresie antologică: „critica e o artă a cărei întreagă valoare vine de la cel care o face. În mâinile unui om de talent și de caracter, ea e o muză, în mâinile unui nemernic, o prostituată” (p. 260). De altfel, Lovinescu pentru epoca interbelică și Manolescu pentru cea postbelică sunt criticii față de care autorul își manifestă un veritabil entuziasm, legându-i de canonul literar autohton și de însăși devenirea literaturii române. Din nou, se observă obiectivitatea lui Cistelecan (el însuși un critic de întâmpinare în interiorul genului liric) atunci când se referă la cronica literară ținută, timp de decenii, de Manolescu: „Cronica lui nu e o simplă oglindă purtată de-a lungul literaturii, ci o oglindă «inter-activă», care a intervenit profund în morfologia discursului literar (nu doar a stabilit ierarhia epocii)”. (p. 279). Criticul reputat ca ironist nu ocolește superlativele nici când e vorba de colegi mai tineri; și mi-ar fi greu să detectez un subton de farsă în aprecieri elogioase precum acestea: „Inima caldă a Sandei Cordoș, poate singurul critic român care chiar iubește literatura, nu doar o citește, bate deschis în pledoaria «Ce rost are să mai citim literatură?»” (p. 77); „Nu doar un spirit efervescent și tăios, ci adevărată natură critică, de nu chiar stihie, Andrei Terian este cel mai bun produs al ultimului val de critici literari.” (p. 459). Respectuos cu generațiile anterioare de critici și receptiv față de cele mai noi, autorul scrie admirativ și despre colegii săi din generația ‘80, cu toată despărțirea sa, printr-o „demisie”, de militantismul postmodernist. Evaluând Istoria regretatului Radu G. Țeposu, Cistelecan observă, cu temei, că „inteligența lui exegetică acoperă, într-adevăr, devenirea ulterioară a majorității autorilor”, cartea fiind „strălucitoare de la un cap la altul” (p. 466). Asemenea exemple, la care ar putea fi adăugate destule, nu sunt unele de contribuție lexicografică standard, „corectă” și ternă, ci de critică vie și acută, ce trece întreagă în formatul recomandat.

Autorul e un critic post-lovinescian conștient nu numai de dificultățile „întâmpinării” literaturii în prima instanță, chiar după ce o operă a fost publicată, ci și de perspectiva ce poate fi obținută de aici. Așa cum faptul literar, sub semnătura unui scriitor valoros ce va intra în canon, se poate transforma în bun cultural, devenind dintr-un însemn personal și particular element de cod colectiv, tot astfel lectura criticului de întâmpinare poate fi asociată unui viitor capitol din istoria literaturii române. Cum el însuși estima, unele dintre judecățile de valoare făcute „la cald” de Lovinescu au devenit elemente și jaloane de istorie literară; și inclusiv despre cele eronate (cum ar fi așa-zisa perimare a textelor caragialiene) se discută la școală și astăzi. Dacă este atent, serios, competent și aplicat, precum Cistelecan în volumul de față, un critic literar poate face din enunțurile sale elemente obiective de istorie literară.

Închizi cartea dedicată criticilor și eseiștilor noștri cu sentimentul reconfortant că unora dintre aceștia (printre care autorul se numără) le pasă de ceilalți, de ce au scris și scriu ei.

Săptămâna viitoare voi scrie despre volumul lui Florin Toma „Depozitul de bătrâni. Album de proză” apărut la Editura Brumar 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News