Maior, premoniție despre criză. Cine va scăpa! A zis-o încă de acum 10 ani

Se remarcă articolul „Criză și cunoaștere” scris de George Maior un urmă cu aproape zece ani, acesta decizând să-l reactualizeze în noul context. Revista poate fi accesată online pe adresa: www.revistacultura.ro.

„Acum 10 ani, publicam în revista Cultura, un editorial intitulat „Criză şi cunoaștere” pe care îl redau mai jos, fără vreo modificare:

Cu câteva luni înainte de izbucnirea teribilei crize din anii 30 ai secolului trecut (arhicunoscută ulterior drept Marea Criza), unul din marii profesori ai Facultății de Științe Economice de la Yale nu a avut nici o ezitare să argumenteze public în favoarea achiziționării de acțiuni de la bursele americane. El susținea că „preturile acțiunilor au atins ceea ce pare a fi un platou înalt, cu caracter permanent“. Nu era nici pe departe vorba de a transmite un mesaj de optimism (profesorul nu era nici politician sau „politruc“, nici analist legat de sfera guvernamentală, nici exponent al unor interese specifice și mai ales nici incompetent, dimpotrivă). Era pur si simplu vorba de credința sinceră în valoarea și virtuțile analizei științifice si empirice a contextului economic care, prin toate datele, îi arăta, cel puțin în acel moment, justețea unei asemenea afirmații.

Panica și frica, duse uneori până la isterie, sunt întotdeauna amplificate de lipsa de cunoaștere a ceea ce se petrece și se va petrece în viitor

Această abordare nu era o expresie singulară în comunitatea academică de experți, în presa sau, în general, în comunitatea intelectuală a vremii (ca sa nu mai vorbim de exponenții instituțiilor financiare sau ai administrației centrale, politicieni, elitele culturale etc.). Toți erau deosebit de încrezători în soliditatea economiei și a piețelor așa cum le indica analiza în lumina a ceea ce se credea în mod ferm că reprezintă concluzia științei economiei timpului istoric respectiv. Puținele voci disidente care chemau timid la prudență și reținere erau complet acoperite de acea stare euforică și liniștitoare generală, bazată pe o anumită perspectivă – asumată politic, științific și societal – de cunoaștere a realității.

Dar acest tip de cunoaștere a realității economice și sociale s-a dovedit însă fals, iar ceea ce s-a petrecut faptic știm foarte bine. Evident că, în decurs de câteva zile, în octombrie 1930, bursele s-au prăbușit dramatic, iar implozia financiară inițială s-a propagat rapid în economia reală, apoi în social, acoperind în cele din urmă, pe toate aceste dimensiuni, întreg teritoriul economiei capitaliste din acea perioadă. Criza a sfărâmat economia americană (produsul intern brut a scăzut cu o treime între 1929-1933), a dus peste 2000 de bănci la faliment, a lichidat fabrici și industrii, a generat milioane de șomeri, instabilitate și suspiciune politică și societală de durată. Ea a produs instantaneu panică generală, imprimându-se pentru o lungă perioadă în mentalul colectiv al populației drept o catastrofă nemaiîntâlnita în istoria capitalismului. Panica și frica, duse uneori până la isterie, sunt întotdeauna amplificate de lipsa de cunoaștere a ceea ce se petrece și se va petrece în viitor, de incertitudinea unui model, a unei metode de salvare. La fel, cuvântul-cheie aici este cunoaștere: dacă o perspectivă greșită de cunoaștere a realității a contribuit fundamental la apariția crizei, aceeași slăbiciune a agravat, din păcate, capacitățile imediate de intervenție pentru depășirea crizei. Post-factum putem spune că guvernele și comunitățile de expertiză nu au știut să gestioneze criza apăruta brusc și cu violență. Neînțelegând în context cauzele și resorturile ei adânci, au procedat într-o primă fază complet eronat, evitând argumentarea și acțiunea pentru o intervenție statală masivă în vederea salvării imediate a instituțiilor financiare, ceea ce a generat o reacție negativă în lanț care s-a rostogolit până în inima economiei, blocând-o temporar total.

 „Se salvează cine poate“ – o filozofie primitivă

Mai mult, în plan extern, guvernele au încercat să-și salveze economiile și finanțele muribunde în ceea ce a devenit rapid prima criză globală, prin politici protecționiste și ridicarea de bariere protective inexpugnabile (după filozofia primitivă „se salvează cine poate“), care au stopat circulația arterelor sistemului financiar internațional, așa cum exista el în acel timp. Evident, acest ultranaționalism economic s-a prelins automat în politic și apoi în geopolitică, contribuind la cea mai gravă ciocnire militară din istoria umanității.

Lecția „Marii Crize“ este în primul rând o lecție a relației complicate dintre cunoaștere și realitate. Orice criză, din orice domeniu, este primordial legată de o problemă vizând cunoașterea unei realități aflate în dinamică, până la punctul în care se creează o tensiune și apoi o discrepanță fundamentală între cele două. Abordând conceptul de criză pornind de la semantica sa – Krisis, în greaca veche – Reinhart Koselleck, arăta cum acesta „s-a axat mereu pe o economie defectuoasă a timpului“, cum „în toate discursurile care foloseau conceptul de criză era exprimată ideea de a ști că nu știm din care decurgea obligația de a anticipa viitorul, pentru a putea evita o nenorocire“.

„A ști că nu știm“ este însă mult mai mult decât a crede că știm

„A ști că nu știm“ este însă mult mai mult decât a crede că știm. Orice teorie generală a crizei – care încă nu s-a putut elabora în ciuda inflației galopante de texte, multe dintre ele lamentabile, care utilizează conceptul de criză, în special în perioade de criză – ar trebui să pornească metodic de la studiul acestui raport complex între cunoaștere și realitate. Acum se admite foarte precis că, dacă în anii 30 ai secolului trecut am fi avut o altă perspectivă de cunoaștere a realităților economice și sociale, criza ar fi putut să fie evitată sau cel puțin atenuată. „Dacă am fi știut atunci ce știm acum, lucrurile ar fi stat altfel“, scria un analist în populara revistă „Newsweek“: s-ar fi putut interveni pentru salvarea băncilor și instituțiilor financiare, s-ar fi putut renunța din timp la constrângătorul sistem financiar bazat pe standardul aur, s-ar fi putut coopera internațional pentru stimularea comerțului statelor (o asemenea opinie a fost validată de mari economiști contemporani precum Krugman).

Desigur, e foarte ușor să analizezi critic fapte, evenimente, situații în mod retroactiv (post factum sunt destui analiști a căror argumentație plină de limpezime, finețe intelectuală și posedând o logică imbatabilă e validată automat prin faptul că deznodământul este deja cunoscut).

Totuși, analiza critică a trecutului este importantă pentru că stabilirea unui cadru de cunoaștere capabil să explice o anumită realitate istorică ajută la formarea acelui bagaj cognitiv necesar prevenirii sau în cel mai rău caz al tratării viitoarelor crize. Așa cum spunea F.D. Roosevelt, „în urma fiecărei crize, omenirea se înalță din nou, având o cunoaștere superioara…“

Atunci când bursele americane au clacat în anul 2008, intervenția imediată pentru salvarea instituțiilor financiare a putut preveni o catastrofă similară cu cea din anii 30. Și totuși, criza a afectat și afectează puternic economia globală a secolului XXI pentru că există dinamici noi, specifice contextului complex și trepidant al globalizării economice și sociale, a căror înțelegere de către experți și elite, ca să nu mai vorbim de guverne, are încă de suferit. De aici și multe surprize neplăcute, uneori cu implicații dramatice, cu privire la evoluțiile economice actuale. În secolul XXI, crizele care vor veni – și ele vor veni cu siguranța fie în economie, fie în domeniul strategic, în cel ecologic sau biologic – vor avea la bază aceeași discordanță dintre posibilitățile de cunoaștere și evoluția crudă a realităților.

Sunt și vesti bune și vești rele în acest sens. Acum, abundența informației, mobilitatea sa și progresul tehnologic nemaiîntâlnit ajută și vor ajuta la sporirea capacitaților noastre de cunoaștere (multe crize despre care nu se știe au fost evitate datorită acestor lucruri). Dar nu trebuie uitat faptul că aceleași fenomene poartă în sine germenii unor vulnerabilități majore în organizarea proceselor de cunoaștere a noilor realități, din ce în ce mai complicate, care sunt produsul lor. Este un aspect la care suntem obligați să reflectam tot mai serios, nu doar în timp de criză. 27 mai 2010”

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News