Cu cine se luptă Rusia în Siria?

Politica externă a Rusiei se inspiră tot mai mult din tradiţiile Uniunii Sovietice. Pe vremuri, Cortina de Fier asigura o simetrie între prieteni şi duşmani, acum acest principiu este asigurat de discursul segregaționist de tipul est versus vest.  Rusia vrea să se impună cu orice preţ, prin urmare foloseşte acelaşi ton agresiv cu care a obișnuit lumea din perioada sovietică. Diplomaţia Rusiei este de fapt un discurs de plumb îmbrăcat în cuvinte bine alese încărcat de zeci de ani de mândrie. Ea a fost şi este caracteristică comportamentului diplomatic rusesc şi generează încă asprime şi inflexiune în relaţiile internaţionale.

Situația din Siria

Sunt trei abordări în criza siriană:

1. Rusia care îi consideră pe toţi opozanții lui Bashar Al Assad ca fiind terorişti, iar prezența militară foarte activă în regiune duce la escaladarea conflictului, care mărește numărul victimelor şi în consecinţă amplifică valul de refugiaţi: peste 250.000 morţi şi aproximativ 4 milioane de refugiaţi.

2. Regimul lui Bassar Al Assad care este autorul moral al declanşării războiului civil, transformat ulterior într-un autentic război local, pornit acum 4 ani, printr-o represiune asupra  propriului popor. Păstrarea acestui regim la putere nu face decât să alimenteze extremismul adâncind tensiunea din regiune.

3. NATO se situează între cele două entităţi. Pe de o parte încearcă să îl controleze pe Al Assad prin Rusia, cerându-le să oprească atacurile asupra civililor/raidurile aeriene dar să şi contribuie (prin comunicarea cu Bashar Al Assad) la promovarea unei soluţii de tranziţie politică. Practica aceasta a avut succes în 2013 când s-a reuşit stoparea folosirii armelor chimice în Siria. Pe de altă parte, NATO subliniază că acţiunile militare în Rusia au atins un nivel periculos generând prea multe victime civile, încălcări ale spaţiului aerian NATO dar şi atacuri asupra opoziţiei moderate siriene.

Show mediatic rusesc

Pentru Rusia, de fapt totul este propagandă. Spectacol cu pâine şi circ pentru poporul rus, despre ale căror probleme economice nu se discută, dar despre forţa militară a „imperiului” Putin se citește peste tot. De altfel, ei se autodefinesc ca fiind mare putere mondială, care-şi exercită influenţa la scară globală. Putin îi hrăneşte pe cetăţenii lui cu mândria de a se opune Occidentului şi îi încălzeşte cu imaginea imperialistă a forţei de dominaţie. Totul este orchestrat atent, folosindu-se toate tehnicile comunicaționale ale anului 2015, astfel încât poporul să trăiască intens flacăra noului naționalism rusesc. E o antiteză între obiectiv și metodă. Obiectivul dominaţiei este vechi de când lumea, dar metoda e cât se poate de actuală: PR, facebook, tot tacâmul.

Intenţia lui Putin este de a demonstra că politica externă a ţării sale este totuna cu cea internă. Ce vrea poporul, pune el în aplicare. Cele două valenţe au devenit INSEPARABILE.

[citeste si]

Calul alb pe care s-a așezat ţarul Putin prin autoinvitarea sa de a colabora în criza siriană cu occidentalii, poate totuși avea un răspuns pozitiv dar numai în condiţiile opririi intervenţiei militare şi a recunoaşterii schimbării lui Al Assad (preşedintele Siriei rejectat de popor), dar căruia Rusia i-a oferit de ani buni susţinere logistică şi diplomatică.

Rusia nu ratează ocazia

Fără alte conflicte în Europa, cu războaiele deja clasice ajunse la saturaţie publică, Rusia avea nevoie să iasă din amorţeală şi să redevină luptătorul mondial al istoriei. Rusia are de fapt interese majore în toate conflictele îngheţate din zona ei de interes (Transnistria, Crimeea, Donetsk şi Lungansk, Abhazia si Osetia, Nagorno-Karabakh), pe care le vrea camuflate de intervenţia militară din Siria.

Criza siriană se dovedeşte a fi, din perspectiva Rusiei, un bun prilej pentru ca politica lor externă şi de securitate să-şi dovedească mijloacele, imaginaţia şi încăpăţânarea în a găsi, susţin ei, "soluţii alternative celor occidentale". 

Agenda lui Putin 

Dacă la nivel declarativ, planul rusesc pentru Siria are două obiective - lupta împotriva ISIS, asigurarea unei tranziţii politice şi organizarea de alegeri - la nivel practic, intervenţia militară rusă în Siria are trei obiective, niciunul dintre ele neavând legătură cu ISIS sau lupta împotriva terorismului:

1. Menţinerea la putere a lui Bashar Al Assad, arătând astfel fidelitate în a-și susține cel mai important aliat din Orientul Mijlociu. Scopul este şi de a consolida poziţia militară în Marea Mediterană, de a-și proteja interesele economice dar mai ales pentru  a-şi apăra principiul atât de drag lor, cel al neacceptării schimbării unui regim prin revoluţie.

2. Plasarea americanilor într-o postură delicată în raport cu rezolvarea crizei. De  remarcat este satisfacția cu care Rusia caută să exploateze cât mai multe subiecte în măsură să creeze divergenţe între Bruxelles şi Washington.

Pentru Rusia, un impas al SUA în a rezolva criza siriană reprezintă o victorie indirectă asupra Washingtonului, iar valul amplificat de refugiaţi, agravat de escaladarea conflictului, un motiv de tensiune şi maximă dificultate pentru Europa.

3. Abaterea atenţiei Europei şi Americii de la situaţia din Ucraina, care este adevăratul interes geopolitic, strategic şi teritorial al Rusiei. Cel mai negru coşmar pentru Putin nu reprezintă căderea preşedintelui Al Assad, ci pierderea de sub control a Ucrainei.

Cele 3 obiective converg către cel general al Rusiei, respectiv combaterea influenţei americane (occidentale) în lume.

*Notă: Titlul de homepage și lead-ul aparțin redacției. Titlul și textul aparțin autorului. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News