Regizorul de teatru şi operă, scriitorul şi profesorul Andrei Şerban a fost invitat la podcastul Avangarda cu Ionuț Vulpescu.
E un echilibrist între două lumi, după cum îi place să se definească: între Europa radăcinilor tragice și America transgresiunilor libere, între România și New York: acasă e întotdeauna în sine însuși, niciodată într-un loc anume. A regizat teatru și operă pe marile scene ale lumii, Metropolitan, Covent Garden, Bastille, Opera din Viena, dar și pe scenele mici, de la Cardiff, Geneva, Nisa. Nu se gândește niciodată la public, numai la operă și la actori, la interpreți, la muzică, la artă; de fapt, e convins că de 60 de ani, de când trăiește în teatru, adevărul veritabil e că niciodată nu știi la ce să te aștepți de la public. Crede cu tărie că niciun teatru nu este atât de puternic cât poate fi opera, pentru că arta, prin excelență, e muzica. După cum declară în propria biografie, nu e „niciodată singur”.
Citiți aici o parte din declarațiile făcute în podcastul Avangarda cu Ionuț Vulpescu:
I.V.: Am văzut un interviu pe care l-ați dat recent, în ultimul număr din revista Orizont, de la Timișoara. Spuneați că este un virus mai periculos decât COVID-ul, corectitudinea politică.
A.Ș.: În cultură, în teatru.
I.V.: De ce?
A.Ș.: De ce să îți fie teamă să îl joci pe Shakespeare? La asta nu mă așteptam, chiar nu mă așteptam. Dar ideea că sunt acești noi dumnezei, care își creează un chip cioplit, care chiar cred că pot să dicteze un fel de ideologie, de propagandă politică prin teatru, și cumva niciodată în istoria teatrului cred că politicul a fost atins, sau că teatrul cumva a putut să schimbe o societate. Nici măcar piesa Nunta lui Figaro a lui Beaumarchais, care a fost creată în timpul Revoluției Franceze. A fost inspirată și a inspirat, dar nu a schimbat societatea. Nu o piesă schimbă o societate. Ce ne face, ne face să reflectăm, să simțim, e un fel de ecou, un fel de sugestie despre idei, dar nu ceva care forțează nota. Acești noi așa-ziși zei care încearcă să dicteze o nouă conduită a teatrului mi se pare periculoasă.
I.V.: Ce schimbă societatea, dacă nu o face teatrul?
A.Ș.: Ah, asta e o idee, o întrebare foarte bună și nu am niciun răspuns. Cred că societatea se schimbă cumva datorită, adică înspre bine s-ar schimba, dacă oamenii ar fi mai conștienți. Dacă aș lucra eu cu mine însumi, individual, dacă individual aș simți nevoia unei societăți mai bune, atunci această schimbare, societatea ar merge spre bine. Societatea se schimbă, dar din ce în ce mai spre rău. În special în acest moment în care vorbim.
I.V.: V-am luat, venind spre studio, spre a deschide acest dialog, al nostru, dintr-o zonă în care ați și copilărit și în care repetați acum, sunt în toi repetițiile pentru o nouă premieră la Teatrul Bulandra. În luna decembrie putem începe să urmărim acest spectacol. Faceți un Oedipe, vechea dvs. pasiune, după Robert Icke. La Teatrul Bulandra, la Sala de la Grădina Icoanei. Acolo ați copilărit, Grădina Icoanei. Spuneați că acolo alergați, făceați improvizații, de-a hoții și vardiștii, când erați copil. E viața noastră așa, ca în romanele lui Rebreanu, ultima scenă e prima și prima devine ultima?
A.Ș.: Nu m-am gândit la asta, dar s-ar putea! Deși când după o repetiție la Oedipe ies afară din teatru și ies viz-aviz, în Grădina Icoanei, și am cățelul meu, pe care l-am adus de la New York, unde locuiesc acum, majoritatea timpului, ca să îl plimb prin Grădina Icoanei, ceva îmi revine. E tot timpul acest sentiment al începuturilor. Faptul că, undeva, ceva în mine a rămas ca un copil. Și cred că ideea aceasta, în artă, cel puțin, să rămâi copil, în sensul inocenței, e foarte importantă. Cât de greu e! Pentru că de obicei devenim, în special la vârsta mea, copilăroși, dar nu ca un copil. Ca un copil înseamnă să îți rămână ceva din această prospețime, candoare, din această dorință de a afla ce se întâmplă, ce nu știi. Cred, am încercat să cultiv asta în mine, și mi-a rămas asta de atunci. Din Grădina Icoanei, acolo e sursa.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
de Val Vâlcu