EXCLUSIV  Culisele vieții de pilot. Osiceanu, după 40 ani de zbor, n-ar fi crezut că se va ajunge aici

S-au împlinit 40 de ani de la primul zbor al pilotului Cezar Osiceanu. Rămâneți pe DCNews pentru a afla culisele primului său zbor. La final, vă va bătea inima mai tare, printre „adrenalină și sentimente amestecate”:

„Astăzi am împlinit fix 40 de ani de la primul meu zbor! Da! Astăzi am împlinit fix 40 de ani de la primul meu zbor! Eram un puști înalt și slab ca un tir, când, îmbrăcat în uniforma albastră a tinerilor UTC-iști ce se pregăteau pentru apărarea patriei, m-am apropiat încrezător de micul avion monotor de acrobație ZLIN 526, unde se găsea în scaunul din spate al instructorului o legendă vie a acrobației românești, Mielu Feteanu.

- Tovarășe instructor, sunt elevul pilot Cezar Osiceanu și vă rog să îmi permiteți urcarea la bord! A spart brusc liniștea lăsată de după oprirea motorului avionului tras pe pista înfierbântată a Aeroclubului din Sibiu, vocea mea

- Tovarășe elev pilot, te rog să iei loc în cabina de pilotaj, a venit și răspunsul instructorului ușor surâzător și deosebit de calm.

Colegii mei de tabără - pentru că activitatea se desfășura sub egida PTAP (pregătirea tineretului pentru apărarea patriei) se uitau la mine fiecare în felul lui. Unii mirați, alții speriați, unii temători, alții zâmbitori, în funcție de experiența anterioară (câțiva mai zburaseră planorul sau cu avionul, împreună cu tații lor piloți), dar tuturor li se citea o încordare ascunsă știind că le va veni și lor rândul la zbor.

Mecanicul avionului m-a ajutat să mă așez și să îmi potrivesc chingile parașutei și centurile de siguranță și, la final, mi-a zâmbit larg și mi-a făcut cu ochiul, bătându-mă prietenește pe umăr, apoi i-a raportat instructorului că totul este în regulă cu mine.

Instructorul a tras ușor cupola de plexiglas a cârlingii și eu am preluat-o, închizând-o. Deodată, tăcerea absolută s-a instalat pentru câteva secunde în micuța carlingă, unde, cu căștile pe urechi și legat bine în centuri, mă pregăteam să pornesc în cea mai frumoasă poveste de viață din lume: în povestea aviației!

- Cezarică, ești gata? Se aude în căști vocea caldă a instructorului.

- Afirmativ, răspund eu regulamentar trimițând departe în zări micul nod în gât ce dorea să își facă simțită prezența.

- Bine atunci, motor! Mi se răspunde din spate.

Fac semn mecanicului, care, după ce dă câteva ture la pală, se retrage din zona elicei și îmi face semn că pot porni. Apăs pe butonul de pornire și după câteva icnituri ușoare motorul Walter Minor cu ai săi cilindri în linie pornește scoțând un fum ușor

- Parametrii sunt în limite, raportez eu.

- Bine, fă semn, te rog, să ne ia calele. O să îl țin eu în frâne!, îmi răspunde instructorul.

Fac semnul standard de luare a calelor, mecanicul se apropie atent să nu între în raza elicei și ia calele de la roți

- Gata, Cezarică, începem rulajul cum am învățat la sală! Atenție ușor cu frânele să nu îl dăm în elice, da? Nu uita să rulezi ușor șerpuit să ai câmp vizual îndeajuns. Hai, acum ai frânele la tine și poți să începi.

Încet ca melcul, cu maneta de gaze la ralanti și picioarele pe frâne de teamă să nu ia viteză prea mare, am început lungul drum pe planul înclinat al Cunoașterii.

- Turnul Sibiu YR-...  gata de decolare! Încep eu a spune, ușor emoționat
- YR - ... aprob decolarea pentru lucrul în zona și mă chemați pentru aterizare, îmi răspunde vesel controlorul de trafic! Și .. Succes!
- Ești gata, Cezarică? Mă întreabă și instructorul.
- Afirmativ, răspund eu ca la cursuri.
- Acum ducem încet și ferm maneta de gaze în față și băgăm picior ca să contrăm furătura la decolare, își continuă râzând dădăceala de instructor. Hai să te văd! Nu uita că suntem împreună, continuă acesta.

Împing încet maneta de gaze în plin, dau drumul ușurel la frâne, bag picior să contrez furătura, încercând să țin avionul pe direcție și, după câteva serpuiri ușoare, avionul începe să prindă viteză bonțisând ușor. Presez ușor de manșă și, ajuns la viteza de desprindere, simt ușor că mi se dublează comanda manșei din spate, ajustându-mi fin Mișcările încă nu prea coordonate.

Brusc, sunt în aer!

După un scurt palier, încep ușor să trag de manșă cu ochii lipiți de giroorizont. Urcăm ușor și instructorul începe să îmi arate comenzile de bază, introducându-mă întâi în viraje cu înclinare mică, apoi cu înclinare mare, până când ajunge să îmi arate un viraj la cuțit pentru a câștiga eu încredere în avion și a pune în practică ce învățasem cu sârg două săptămâni de zile. Lăsat de capul meu ca să vadă cum mă descurc, încep ușor să repet tehnica virajelor și a scoaterii din viraj. Din când în când, auzeam în cască vocea caldă și mucalită a instructorului care mă mai corecta sau mă încuraja până executam ce trebuia și cum trebuia.

- Cezarică, acum te rog să îl lași la mine un pic ca să vedem cum te orientezi în spațiu, aud în cască.

Și după ce lansează ușor avionul începe ... balul ca să zic așa! Un tonou rapid, o răsturnare, vine și o șandela că parcă nu putea stă acasă singură, o intrare în looping ca la carte și spre final două ture de vrie ca să simt bine ce am mâncat de dimineață. Cu avionul la orizontală, din nou mă întreabă mucalit:

- Ți-a plăcut, Cezarică? Dacă da, atunci îmi arați unde este aerodromul și mă duci acasă că mai trebuie să vină și colegii tăi după tine!
- Superb este un cuvânt prea mic, Tovarășe instructor, iar pista este la ora 4, îi răspund eu descătușat de toate inhibițiile.
- Așa este, Cezărel, Bravo! Acum du-mă repejor la aterizare te rog.

O să facem împreuna aterizarea și nu uita cum am spus că se face aterizarea la cursuri, ok?

- Ok, Sir, scap și eu o mică aroganță preluată de prin romanele de aventuri aviatice.

Ce mai tura vura aterizăm și, după un rulaj scurt, ne oprim în calele puse din timp de către mecanic care zâmbea cu gura până la urechi. Opresc motorul și iar se așterne liniștea aceea fabuloasă imposibil de descris în cuvinte.

- Gata, Cezarică, ești bine? Ne dăm și noi jos că uite te așteaptă un comitet întreg de primire, îmi spune râzând instructorul.

Respir adânc, simțindu-mi brusc inima că parcă bătea mai tare în marea de adrenalină și sentimente amestecate ca într-o tocăniță. Îmi venea să strig de fericire, să sar în sus ca un copil, să râd la soare precum Nică și, cu toate astea, trebuia să îmi păstrez calmul și să mă desfac singur din chingile scaunului și ale parașutei. Ajutat de mecanic, reușesc să mă dau jos din carlingă și să sar pe pământ.

Pe pământ mă aștepta însă “comitetul de primire”, adică restul colegilor în frunte cu instructorii lor care m-au luat pe sus și după îndepărtarea rapidă a îmbrăcămintei de pe zona mea dorsală m-au Așezat de câteva ori pe un pat de tinere ramuri de ... spini!

Văzând că tac mâlc după prima trecere prin spini, am primit încă o trecere for free și abia la a treia întâlnire a fundului și spatelui meu cu spinii comitetul de primire a decis într-un glas că sunt prea al dracu dacă nici nu plâng nici nu mă vaiet după așa botez.

- Cezarică, să nu uiți cât oi trăi tu această clipă minunată a primului tău zbor la pachet cu botezul zborului pe care tocmai l-ai primit acum, începu a îmi spune instructorul. Fie că spinii aceștia de astăzi să îți amintească mereu că în Aviație drumul este plin de ei. Să fii bun mereu și să ai parte de o carieră așa cum îți dorești!

O strângere de mâini puternică și o scurtă îmbrățișare apoi se întoarse cu fața-i mucalită către colegii mei:

- Gata, copii? Cine urmează?

Eu. ud leoarcă de transpirația încordării și cu spini prin părțile moi ale șezutului și pe spate, am dat mâna cu întreg comitetul de primire, care apoi a început să mă ajute la scoaterea țepilor mai vizibili. Curios, dar pur și simplu nu simțeam nicio durere fizică, ci o stare de bine nemaîntâlnită până atunci. Zburasem la manșa pentru întâia oară!

Astăzi, după doar 40 de ani de zbor, cu atâtea ore de zbor la activ și atâtea tipuri și variante de avioane zburate la manșă, nu puteam primi un cadou mai frumos de la însăși Aviația în personam. În șomaj tehnic și după o pauză de zbor de peste trei luni de zile din cauza pandemiei și efectelor ei asupra aviației, m-am urcat din nou la manșă, într-o zi superbă, ca și cea în care mi-am început drumul.

După strângerea de mână la finalul cursei, pur și simplu am retrăit din nou acele clipe sublime de început. O mică lacrimă sentimentală încerca a își face loc, dar de data asta nu mai era niciun comitet de primire, iar starea de Tristețe și frământări interne de pe chipurile personalului de sol nu erau un cadru propice unei astfel de manifestări ale bucuriei mele de a zbura. Acum, când cortina cade discret după cei 40 de ani de zbor, oare ce aș mai putea să spun și cui anume în afară de: VA MULȚUMESC TUTUROR CELOR CARE M-AȚI ÎNVĂȚAT SĂ ZBOR, M-AȚI AJUTAT CÂND MI-A FOST GREU, MI-AȚI FOST MODELE ȘI EXEMPLE VII ȘI AȚI AVUT CURAJUL DE A CREDE ÎN MINE CA OM ȘI CA PILOT!

Sper să nu se supere cei pe care nu apuc să îi nominalizez în lista imens de lungă a aviatorilor care și-au pus amprenta asupra mea în toți acești 40 de ani. Am să îi menționez doar pe câțiva dintre cei retrași din activitate sau decolați la cer din motive lesne de înțeles: Col Aurel Pruia, Col Dan Andrei, Doru Davidovici,  Mănescu Constantin, Mielu Feteanu, Col Boștină Mircea, Doru Brutaru, Gheorghe Răcaru, Man Iuliu, Gheorghe Viorel Crainic, Cristian Luca, Viorel Cracea, Gelu Zamfirescu, Gelu Bârlă, Ilau, Marian Panait, Aurel Cosac, Victor Avadanei, Constantin Frunzete, Oprea Sorin, ion Diaconu, Mr. C. Cosmaciuc, Col Smilschi, Mircea Toma, V. Ancuței, Col dr. Schelht Albert, Sorel Tănăsoiu, Gigi Zberea, Neluțu Gheler, Florin Năstase, Florea  Geica, Gen. Radu Theodoru, Col Zomonița.”

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News