Cum a ajuns la radio Alexandrina Halic, vocea din spatele celebrulului "Buna dimineața, copii": "Și-au dat seama că nu voi juca prea multe roluri"

Aflăm astfel cât de importantă a fost întâlnirea cu Ion Cojar și Ion Lucian, ce a însemnat viața unei actrițe minione între teatru și radio, cum îți educi mintea de adult și sufletul de copil ca să joci în fața spectatorului inocent și cât a însemnat norocul într-o viață artistică de 60 de ani la microfonul și pe scândura Teatrului Ion Creangă, care, din întâmplare, e tocmai vârsta aniversată în acest an de mult îndrăgita instituție.

A.H.:  În primul rând, sunt recunoscătoare teatrului, dar în aceeaşi măsură şi cu un plus de generozitate, radioul mi-a deschis un drum în profesiunea asta. Am ajuns aproape în acelaşi timp pe scenă şi într-un studio de radio. Teatrul Ion Creangă împlineşte, nu peste multă vreme, în mai, împlineşte 60 de ani de existenţă. Dar întâlnirea mea cu teatrul pentru copii a fost puţin mai înainte. Adică prin 1962 sau poate chiar toamna lui 1961, deja jucam pe scena unei săli dedicate teatrului pentru copii, sală care făcea parte din Teatrul de Tineret şi Copii pe vremea aceea.

I.V.: Fondat de Ion Lucian?

A.H.: Nu, nu era fondat de Ion Lucian. A fost o vreme prin anii ’60 când toate teatrele din Bucureşti au fost reconsiderate. Adică Teatrul Armatei a devenit Teatrul Nottara, Teatrul Tineretului a devenit Teatrul de Comedie, iar Studioul Actorului de Film, care era pe strada Eforie, unde acum este Cinemateca, a devenit Teatrul de Tineret şi Copii.

I.V.: Unde e Cinemateca de azi a fost Teatrul de Tineret şi Copii.

A.H.: Dar avea şi o sală unde e acum Teatrul Mic.

Vremea creatorilor de teatru. Cui datorăm apariția teatrelor pentru copii în Bucureștiul de odinioară?

I.V.: Pe Sărindar, celebra stradă Sărindar.

A.H.: În 1965, oficial, scriptic, s-a împărţit în două: Teatrul de Tineret şi Copii, Teatrul Mic şi, culmea este, fratele mai mic, sau sora mai mică, fratele mai mic, Teatrul pentru copii Ion Creangă. Dar apariţia teatrului Ion Creangă se datorează, ştiu eu, dorinţei şi tenacităţii lui Ion Lucian şi nu numai, ci l-a avut aproape şi pe Ion Cojar, remarcabil regizor şi pedagog.

I.V.: Ion Lucian, mai târziu, a făcut şi Excelsior, deci iată că e un constructor de teatre.

A.H.: Da, e adevărat, dar pe vremea când a făcut Teatrul Ion Creangă, singurul teatru pentru copii era Teatrul de Animaţie în Bucureşti. Acum există mai multe, există şi teatre independente, există teatrul Excelsior, care, de fapt, a trecut mai mult acum în zona adolescenţei, tineretului. Are mai multe spectacole din câte îmi dau eu seama, am citit.

Cine a dus-o pe Alexandrina Halic de mână la radio? „Ai o voce bună pentru emisiunile de radio pentru copii!”

Ionuț Vulpescu:.: Da, provocatoare, dinamice, polemice.

Alexandrina Halic.: Da, într-un fel a rămas, dar pe vremea aceea nu existau decât Teatrul Ion Creangă şi Teatrul de animaţie Ţăndărică. Trebuie să spun că, dacă-mi permiteţi o paranteză, să vedeţi de unde a pornit toată treaba asta. Ion Lucian nu era numai un mare actor. Cocheta şi cu scrisul, avea idei multe şi încerca să le pună în practică. Şi la Teatrul Bulandra, înainte de Teatrul de Tineret și Copii, a pus în scenă pentru copii „Cocoşelul neascultător.” Asta era un spectacol pe care l-a preluat, pe urmă, şi la începuturile Teatrului Ion Creangă. Trebuie să fiu însă corectă şi să spun că, din ce am citit şi am aflat, existau matinee pentru copii şi înainte de 1960, să zicem, la teatrele din Bucureşti. Poate chiar mai înainte, cu zeci de ani. Şi Teatrul Naţional cred că avea matinee pentru copii şi alte teatre. Nu ştiu foarte bine, nu sunt bine documentată. Dar am făcut această paranteză şi mă întorc la faptul că, aproape în aceeaşi vreme, jucând pe scena acestui Teatru de Tineret şi Copii, una dintre actriţele care jucau travestiuri, că şi eu aşa am început, jucând băieţei, fetiţe, m-a luat de mână şi m-a dus la radio. A spus, „ai o voce bună pentru emisiunile de radio pentru copii”. Şi m-a dus acolo de mână şi m-a prezentat. Sigur că a trebuit să dau nişte probe, care n-au fost tocmai strălucite pentru că nu mă pricepeam încă. Nu înţelegeam încă ce înseamnă teatrul radiofonic şi nu ştiam cam cum ar trebui să rosteşti cuvântul în faţa microfonului, cu toate că eram pe vremea aceea studentă în anul 2 la Teatru. Deci făceam şi impostaţie şi vorbire scenică şi trebuia să ştiu.

Actrița minionă: binecuvântare sau blestem? „S-au gândit că aş putea să sufăr dacă termin această facultate, că n-aş avea ce juca, că m-aş rata.”

I.V.: Când aţi fost studentă la Teatru, când aţi intrat la Institut, v-aţi dorit, v-aţi gândit că ăsta va fi drumul dumneavoastră, parcursul dumneavoastră sau vă gândeaţi pur şi simplu să fiţi actriţă alături de colegii din an sau de grupă?

A.H.: Exact aşa cum spuneţi. Nu mi-am dat seama, dar după al doilea an în facultate am dat de un hop. Adică am avut doi profesori minunaţi, Ion Şahighian şi asistent, David Esrig, regizorul David Esrig. Dar ei şi-au dat seama, ascultându-mi vocea pe care o auziţi şi acum, şi având în vedere statura mea, că nu or să fie foarte multe roluri pe care am să pot să le joc în teatru, n-aveam nici aptitudinile unei Vali Voiculescu Pepino, de pildă, actriţă la Teatru Bulandra, n-aţi prins-o şi nu se ştiu prea multe despre ea, care n-avea o statură mai aşa, înaltă decât mine, dar avea un alt gen. Mai erau şi alte actriţe minione, dar nu aveam forţa lor pe comedie sau pe altceva. Şi atunci s-au gândit că aş putea să sufăr dacă termin această facultate, că n-aş avea ce juca, că m-aş rata.

Podcastul integral poate fi vizionat aici:

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News