Cum a reușit Ceaușescu să învingă natura - ediție specială Ultima Oră

În vara anului 1975, inundaţiile au lovit România, provocând 49 morţi şi 12 dispăruţi. Judeţele Mureş, Buzău, Prahova, Vâlcea, Ilfov şi Argeş au fost cele mai afectate . Timp de două săptămâni, între 3 şi 16 iulie, nenorocirea a ţinut capul de afiş al presei centrale. În paginile ziarelor informaţiile despre victime şi pagube materiale au fost cenzurate, în schimb a fost supradimensionat rolul lui Ceauşescu de catalizator al „energiilor poporului“. Omniprezent, „Tovarăşul“ s-a deplasat de-a lungul şi de-a latul ţării dând „exemplu personal“ în lupta cu vitregiile naturii.

Ceauşescu a adoptat primele măsuri în seara de 3 iulie 1975. Printr-o intervenţie în direct, la televizor şi radio, liderul statului a citit Decretul prezidenţial nr. 145 prin care se instituia starea de necesitate. Unităţile Armatei, Miliţiei, Securităţii şi Gărzile Patriotice au primit consemn de „stare de alarmă“. Cu mic, cu mare, „cu toate forţele“, românii au fost îndemnaţi să strângă recoltele de pe câmp.

În aceeaşi seară, Ceauşescu i-a convocat pe prim-secretarii „judeţenelor“ de partid la o teleconferinţă. Ploua deja în continuu de două zile. După ce a ascultat rapoartele din teritoriu, judeţ cu judeţ, el le-a cerut să scurgă apa de pe câmpuri, să repare şoselele, căile ferate, legăturile telefonice şi liniile electrice. Respectând decretul, în toiul nopţii, miliţieni, militari şi pompieri au construit diguri, au securizat stâlpii de înaltă tensiune şi au salvat, ce se mai putea, din bunurile oamenilor. Din celulele în care îşi ispăşeau pedepsele au fost scoşi la muncă 33.500 deţinuţi. La obiectivele importante, precum termocentrale şi hidrocentrale, s-a pus pază.

Crize de nervi

În zilele următoare, membrii CPEx (Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central) au suportat aproape zilnic nervii lui Ceauşescu. I-a ţinut numai în şedinţe, întrerupte de deplasările sale prin judeţele patriei. Aşa cum obişnuia în situaţii de criză, „Tovarăşul“ găsea vinovaţi printre subalterni. Totuşi, în problema inundaţiilor se pare că avea dreptate. În 1971, România declanşase, cel puţin pe hârtie, un vast program pentru regularizarea cursurilor de ape, protejarea fabricilor, uzinelor şi localităţilor din zonele expuse. Dar hotărârile „nu s-au transpus integral în viaţă“, după cum îi plăcea lui Ceauşescu să spună.

 Ca să remedieze situaţia, Ceauşescu a trecut Consiliul Naţional al Apelor (până atunci afiliat Ministerului Agriculturii) sub autoritatea Guvernului şi în responsabilitatea viceprim-ministrului Emil Drăgănescu. S-a luat de specialişti, criticând barajele de pe Argeş, „slabe, subdimensionate“, făcute „fără nici un studiu serios şi fără răspundere“. În opinia lui Ceauşescu, podurile erau şi ele prea joase. Nici digurile din nordul Capitalei „nu aveau nici o valoare“. „S-a făcut o porcărie ceea ce este acolo“, s-a răstit Ceauşescu.

A vrut să bată un sat întreg în frunte cu primarul

Locuitorii din Arcuda ar fi „trebuit bătuţi toţi în frunte cu primarul“. După ce s-a liniştit, Ceauşescu a oferit şi câteva indicaţii. De pildă, a propus ridicarea a trei baraje de acumulare începând de la Dragomireşti. Avea planuri şi pentru râul ce traversa Capitala. Dâmboviţa urma să păstreze „apă curată, să se poată plimba şi naviga pe ea“ . Nici ardelenii n-au scăpat de furia lui Ceauşescu, nemulţumit că nu s-au construit diguri la Tg. Mureş, Deva, Alba Iulia, Sighişoara şi Mediaş. Ceauşescu a fost foarte dur şi în problema despăgubirilor. Cine nu avea asigurare, nu primea nimic, a hotărât preşedintele, cu referire la locuinţele particulare şi sediile cooperativelor agricole înghiţite de ape. „Să nu stea cu degetul în gură că le dă statul. Să se aşeze la lucru!“ , a ordonat el.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News