Jurnalistul Adrian Halpert povestește pe blogul său cum în anul 1998, după ce a murit bunicul său, bunica a găsit în casă un pistol și i l-a dat. Pentru că nu voia să țină o armă de foc în casă, Adrian Halpert l-a sunat pe Sergiu Nicolaescu să-l ajute să scape de armă.

După ce a studiat pistolul Sergiu Nicolaescu a dat verdictul: e un pistolet de producție cehă, 1945 – 1946, admirabil întreținut și în perfectă stare de funcționare.

Regizorul i-a spus lui Adrian Halpert că nu poate obține mai mult de 100 de dolari pe el, dar a reușit să-l vândă pentru 250 de dolari. Astfel, Sergiu Nicolaescu a încălcat legea privind regimul armelor și munțiilor, riscând, dacă ar fi fost prins, să intre la închisoare.

O sa va povestesc o scena din 1998 pe care am trait-o cu Sergiu Nicolaescu.

Abia murise bunicul meu dinspre mama. In viata profesionala activa a lucrat in armata. Era veteran al celui de-al doilea Razboi Mondial. La doua saptamani de la inmormantare, ma suna bunica si ma cheama sa avem o discutie. “Uite, Adrian, am incredere in tine, ca esti om echilibrat, te rog sa nu mai spui nimanui. Uite ce am gasit” si scoate, spre stupoarea mea, un… pistol si o cutie de cartuse! Facuse curatenie prin lucrurile bunicului si gasise arma! Pai, ce sa fac eu cu ea, Mamina?! “Nu stiu, ia-o, ca mie mi-e frica s-o tin in casa…”. Am luat-o, ce sa fac?, mai ales ca bunica imi spusese ca eram singurul om in care avea incredere sa-i incredinteze “descoperirea”. Nu ma pricep la arme, era, de fapt, un pistolet – in stare foarte buna din cate mi-am putut da seama. L-am dus acasa si l-am ascuns in pod. Intre timp, m-am tot gandit ce sa fac cu el, pentru ca nu vroiam sa tin in casa o arma de foc.

Il cunosteam destul de bine pe Sergiu Nicolaescu, pentru ca eram jurnalist pe domeniul politic de multi ani. Stiam ca e specialist in arme, colectionar si, mai presus de orice, un tip discret. Asa ca l-am sunat si i-am solicitat o intalnire confidentiala… M-a primit in casa lui de langa Televiziune, la o cafea. I-am aratat pistolul, i-am relatat povestea lui si i-am spus ca as vrea sa-l vand, ca sa-i dau banii bunicii. L-a luat, l-a studiat cu ochi de expert si a dat verdictul: e un pistolet de productie ceha, 1945 – 1946, admirabil intretinut si in perfecta stare de functionare. “Eu n-am ce sa fac cu el, pentru mine nu e un obiect de colectie, adica nu e suficient de valoros, insa lasa-l la mine sa vad ce pot face… nu cred ca pot sa-ti scot mai mult de 100 de dolari pe el”. Ok, i-am zis, si l-am lasat. Peste o saptamana, ma suna si ma cheama din nou la o cafea. Vanduse pistolul si obtinuse pe el 250 de dolari! Excelent! Toti am fost multumiti: si eu, ca am scapat de pistol, si bunica – de bani, si Sergiu – ca a putut sa ma ajute. O intamplare care spune un pic despre ce fel de om era. Probabil ca 99 din 100 de persoane nu s-ar fi bagat in treaba asta; m-ar fi refuzat politicos, pentru ca atunci, ca si acum, detinerea si, mai mult, comercializarea armelor de foc erau infractiuni serioase. Iar el era persoana publica… Dumnezeu sa-l odihneasca! Si poate ca acolo, unde e acum, rade de povestea asta din 1998, impreuna cu bunica mea, care a plecat si ea dintre noi, anul trecut…