Cum am ajuns să spunem "mulțumesc" în limba română. Originile cuvântului: O poveste cu două laturi
Cuvântul "mulțumesc" este o expresie banală pe care o folosim zilnic, adesea fără să ne gândim prea mult la semnificația sa profundă. Însă știați că povestea acestui cuvânt este una fascinantă, care ne poartă prin meandrele limbajului și ne dezvăluie aspecte nebănuite ale culturii și istoriei noastre?
Originile lui "mulțumesc". O poveste cu două laturi
Există două teorii principale legate de originea cuvântului "mulțumesc".
Prima teorie ne trimite spre o urare veche, "La mulți ani!", care, prin prescurtare, a devenit "mulțan", mai ales în zona Ardealului. "Mulțan" a evoluat apoi în "a mulțăni", care s-a transformat treptat în "a mulțumi". Deși legătura cu urarea originală s-a pierdut, cuvântul a păstrat în sine o conotație de recunoștință și de prețuire.
A doua teorie sugerează că "mulțumesc" provine din cuvintele "mult" și "a uni", formând structura "mult-unesc". Această interpretare pune accent pe ideea de a reuni, de a crea o conexiune prin exprimarea recunoștinței.
O comparație cu alte limbi
Este interesant să observăm cum alte culturi își exprimă recunoștința. În limba rusă, "mulțumesc" se traduce prin "spasibo", care provine din "spasi Bog", adică "Să te păzească Dumnezeu!". Această expresie reflectă o credință profundă în divinitate și o recunoaștere a binelui primit ca o binecuvântare.
Engleza folosește "thank you", o expresie care provine de la verbul "think". Această origine sugerează că a spune "mulțumesc" înseamnă a te gândi la cel care ți-a făcut un bine și a nu uita gestul său.
Franceza utilizează "merci", care se referă la milostivenie sau grație divină. Similar, în italiană avem "grazie" și în spaniolă "gracias", ambele cu o conotație religioasă.
Portugheza ne surprinde cu o altă perspectivă. "Obrigado" provine din "obrigar", care înseamnă a obliga. Această expresie reflectă ideea unei promisiuni de a returna binele primit, creând o obligație morală între cei implicați.
Hipercorectitudinea și depalatizarea
Verbul românesc a mulțumi reprezintă, în fapt, o formă hipercorectă – mai precis, s-a născut dintr-o hipercorectitudine fonetică (consonantică), la baza sa stând fenomenul de falsă depalatizare/pseudopalatizare a consoanei n. În cazul lui "mulțumesc", teoria este că verbul ar fi provenit din substantivul "mulți ani", printr-o hipercorectitudine. Vorbitorii ar fi încercat să corecteze o presupusă pronunție incorectă a sunetului "n" din "mulțan" (provenit din "la mulți ani") și astfel a apărut varianta "mulțumi".
Depalatizarea constă în "pierderea (relativă sau totală) a caracterului palatal al unei consoane, care se află înaintea lui e sau i” (Hristea Theodor, Probleme de etimologie, București, Editura Științifică, 1968). De pildă, în majoritatea graiurilor și subdialectelor dacoromâne, e după consoană este adesea pronunțat „înmuiat”, ca un fel de diftong: ĭe, ceea ce indică o ușoară palatalizare a consoanei precedente. Prin urmare, erau și sunt în unele zone pronunțări ca bunĭe, amarĭe, adunĭe ș.a. Trecerea, în graiul din Muntenia și în limba literară, de la rostirea veche la cea normată astăzi (bune, amare, adune), echivalează cu o depalatizare relativă a consoanelor n și r.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
