Cum au dispărut purtătorii de cuvânt
Dacă Guvernul Tehnocrat, devenit deja un „vip" semantic al istoriei politice (!) românești de după 1989, ar fi mai solidar și ar avea o bază de comunicare concretă, cu siguranță și reușitele de imagine în plan intern ar fi mai mari.
Cred că primul lucru care ar trebui reformat la executiv ar fi instituția purtătorului de cuvânt. Aceasta s-a diluat treptat în ultimii ani și la fel se întâmplă și la președinție. Poate că pe segmentul comunicare politică nu se mai găsesc persoane potrivite care să preia cu responsabilitate dar și cu o anumită pasiune mesajul politic, pentru a-l livra publicului și pentru a da explicații oamenilor. Totodată este posibil ca undeva să se dorească o înlăturare a intermediarilor dintre decidenți și public.
Cazul Adriana Săftoiu și al său „Jurnal de Cotroceni", care a stârnit o mică vâlvă prin divulgările din intimitatea președintelui Băsescu, în 2015, nu au produs nici un efect sau prejudiciu de imagine. Jurnalul fostei purtătoare de cuvânt a lui Băsescu a venit doar să confirme suspiciunile mass-media și ale oamenilor obișnuiți, sedimentate în ani și ani de zvonuri. Din jurnal rămâne totuși notabilă dezvăluirea modului în care fostul președinte l-a numit în funcția de director al Serviciului de Informații Externe pe Claudiu Elvis Săftoiu, după două vorbe schimbate cu soția acestuia și de dragul unui naz pentru „suflețelul" Adrianei.
În același registru, la începutul mandatului președintelui Iohannis, Dan Mihalache, Șeful cancelariei prezidențiale, părea că stă ca un ghimpe între comunicarea dintre șeful statului și serviciile secrete. Întrebarea simplă, a cărui răspuns ar fi ușor de descifrat și de un licean, este: își doreau serviciile speciale un filtru de comunicare între ele și primul om în stat? Așa a apărut, probabil, neașteptata numire a lui Mihalache în funcția de ambasador al României în Marea Britanie. Eliminarea prin promovare rămâne deci una din formele de expresie ale luptei pentru putere, încă de la romani și până în zilele noastre.
Pe de altă parte, în cazurile importante, cum sunt problemele din sănătate și cultură, sistemele interpun o rezistență internă fără precedent. În cazul lor, nici un super-purtător de cuvânt nu ar reuși să transmită un mesaj unitar, care nu doar să mulțumească publicul, ci mai mult, să spună oamenilor adevărul despre ce se întâmplă în instituții. Mesajul cu conținut veridic are la bază informații care în momentul de față nu sunt asumate de nimeni. Nu demult, după recentele atentate de la Bruxelles, chiar premierul Cioloș a fost în situația de a reveni și a se corecta singur, după o declarație făcută cu privire la cartelele folosite de teroriști.
În altă ordine de idei, vedem atât la vecinii din Ungaria, cât și la cei din Rusia, o mai eficientă comunicare prin intermediari. De câte ori are o problemă spinoasă de spus, premierul Viktor Orban comunică prin șeful său de cabinet, în timp ce Vladimir Putin, fie prin ministru de externe, fie printr-un general mai belicos, lăsându-și astfel posibilitatea de a-și modera propriile mesaje, în funcție de reacțiile pe care le produc spusele mesagerilor. Poate că și la asta ar fi trebuit să reflecteze premierul până pleacă, la înființarea unei instituții a purtătorului de cuvânt, mult mai solide, care să furnizeze informații clare, fără echivoc și care să poată spune: asta nu putem sau în cazul acesta, noi și nu alții, am fost cei care au greșit.
Notă: Titlul de pe pripa pagina și imaginea sunt setate de redacție
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
