EXCLUSIV  Cum avea loc tocmeala pentru nuntă în Piața Lăutarilor, în anii `80. ”În bodegile din Rahova, Giuleşti, Colentina se putea auzi La Chilia-n port, bocetul închisorilor dobrogene din anii ’50”

Până la demolările din anii ’80, în dreapta Dâmboviţei, la Podul Izvor, la câteva zeci de metri de Teatrul Bulandra, aşezat pe celălalt mal al râului, se afla, în aer liber, Piaţa lăutarilor, tolerată tacit. Zilnic, în capătul străzii Uranus, care îşi începea de acolo urcuşul, se adunau 15-20 de instrumentişti, uneori chiar mai mulţi – unii încălţaţi cu pantofi de culoare albă –, în căutare de angajament. Clientul venea împreună cu un iniţiat care îl prezenta unui staroste. Începea tocmeala pentru o nuntă, în Bucureşti sau în provincie, un botez sau o petrecere; se purtau apoi tratative cu privire la solist. Dacă înţelegerea nu se stabilea, de obicei din cauza tarifului sau a arvunei pretinse, era abordat un alt „impresar” şi negocierea se lua de la capăt...

Angajaţi sâmbăta şi duminica la nunţi, în timpul săptămânii lăutarii cântau în restaurante, unde erau plătiţi de clienţi. Situaţia unui Fărâmiţă Lambru, care cântase în anii ’50 la „Continental” cu Maria Tănase, era o excepţie. Lăutarii de taraf se împuţinaseră odată cu venirea regimului comunist, deşi existase un reviriment pentru ei, la sfârşitul anilor ’60, când se deschiseseră localurile semiparticulare ale mandatarilor. Apăruse atunci un taraf în restaurantul „La doi cocoşi”, unde ieşise chiar un mic scandal. Întrucât luau masa acolo nişte oameni de afaceri italieni, muzicanţii, oameni în vârstă, s-au gândit să le zică ceva care să le amintească de patrie. Şi au cântat... Imnul lui Mussolini – îl ştiau din tinereţe –, zile în şir, până s-a găsit cineva care să recunoască melodia şi să protesteze indignat că poate auzi aşa ceva într-o ţară socialistă...

La începutul anilor ’70, un alt taraf se producea, după ora 20, la restaurantul „Debarcader” de pe malul lacului Herăstrău, local cu două încăperi şi grădină de vară îngrădită cu spaliere pe care primăvara se căţăra o iederă debordantă. În apropiere erau câteva terenuri de tenis, un club de canotaj şi vastul restaurant „Parc”, construite, ca şi restaurantul „Debarcader”, la sfârşitul anilor ’30.

Tot pe malul Herăstrăului, la „Debarcader”, lumea venea pentru bucătăria sa neaoşă şi pentru aşezarea discretă şi plăcută: toamna târziu se zăreau prin ferestre arborii desfrunziţi din parc şi lacul secat. Soseau aici oameni corpolenţi, trecuţi de prima tinereţe, unii cu inele pe degete – gestionari, şefi de mâna a doua, mici directori însoţiţi de amante – şi se mai nimerea câte o pereche cu gusturi romantice. Pe la 8 seara, intra cu paşi de pisică taraful compus din viorist, acordeonist şi contrabasist, modulând acorduri de café-concert: Avant de mourir a lui Boulanger sau chiar Frumosul rozmarin de Kreysler. Urma o bucată de virtuozitate, de regulă Hora staccatto sau Ciocârlia. După care, în funcţie de ce le dicta intuiţia, lăutarii treceau la vechi piese de folclor bucureştean, Inel, inel de aur, Când toca la Radu Vodă, violonistul transformându-se-n gurist. Cânta şoptit, dulce, ciupind din când în când corzile instrumentului, aplecat spre urechea muşteriului însoţit de o femeie, care-i făcuse cu arătătorul semn să se apropie de masa lor. Urma o romanţă, întreruptă de un „Ascultă cum zice-acuma...”, eventual un cântec popular, vechi şi acela. La sfârşit, clientul scotea din portofel o bancnotă şi reieşea din plecăciunea guristului, care se întâmpla s-o tragă peste obraz şi bărbie a saftea, dacă hârtia fusese de 25 sau de 50 de lei. La chef, bancnota de 100 era lipită zgomotos, cu scuipat, pe fruntea lăutarului...

În aceeaşi vreme, la restaurantul „Opera” de la parterul unui bloc de la Podul Elefterie, clienţii veneau anume să-l audă pe Dona Siminică. El era angajatul localului, cânta la microfon şi avea un repertoriu fix. La sfârşitul programului, cânta şi la mese. Interpreta, între altele, La Şalul cel negru, o bucată nespus de veche. Dona Siminică avea peste 50 de ani, era suplu, îmbrăcat corect şi dăruit cu o voce ieşită din comun. Un glas unduios, rafinat şi efeminat, potrivit cântecelor sale tânguite, nostalgice, sfâşiate de melancolie. Acompaniamentul era pe măsură: un tempo ce desfide graba, cu introduceri orientale, ample, tărăgănate...

În bodegile din Rahova, Giuleşti, Colentina se putea auzi Gropare, deschide mormântul, Bidineaua, vechiul cântec al spoitoreselor bucureştene, pomenit şi de Mateiu I. Caragiale în romanul său, ori La Chilia-n port, bocetul închisorilor dobrogene din anii ’50.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News