Cum distrug unii primari teatrele. Regizorul Victor Ioan Frunză: Am fost dați afară cu mare acribie de Daniel Băluță

Pare a fi și cazul primarului Daniel Băluță care practic a cam distrus Centrul Cultural Pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu". Acolo era ceva extraordinar, piese de teatru de o calitate rară, dar edilul a venit și a spus: gata, de azi punem muzică populară. De atunci n-a mai auzit nimeni de Centrul Cultural Pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu" nici măcar pentru muzică populară.

Regizorul, profesorul și directorul Victor Ioan Frunză a spus că-l pomenește pe Daniel Băluță în toate rugăciunile sale după ce l-a dat afară...

„Am condus un teatru independent, numit Teatrul inoportun. Și care, mă rog, funcționa pe principiul colectării de fonduri. Cu Trupa fără nume, nu eu i-am dat numele și nici nu am avut o intenție cu acele spectacole. Trupa e o consecință a acelor spectacole. A început dintr-o criză de orgoliu, pentru că eu m-am dus la Centrul Bălcescu, la Cristi Șofron, director atunci, și am zis „hai să facem un spectacol”. Și a venit un actor care a zis: „Domnule Frunză, păi dumneavoastră, cu experiența și realizările dumneavoastră, ați ajuns în cotețul ăsta?”

Eh, vreau să spun că m-am enervat și am zis „o să îți arăt!” Nu a fost așa primitiv cum spun acum, dar cam așa s-a întâmplat. Și am început să adun actori. Problema e dublă, apropo de greutăți. O dată, că nu avem așa mulți actori buni, dispuși să se sacrifice, pentru că noi acolo aveam un program foarte strict. Făceam programări pe două-trei luni înainte. Nu aveau posibilitate să mai facă și altceva, și asta e foarte greu. Dar în timp, după ce am fost dați afară cu mare acribie de primarul de atunci al Sectorului 4, și care e și acum, și pe care îl pomenesc în rugăciunile mele de dimineața și de seara, după ce am plecat de acolo, am fost găzduiți la Teatrul Metropolis, prin George Ivașcu”, a spus Victor Ioan Frunză în episodul XX al podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

Vezi aici mai multe:

I.V.: Cu referire la teatre. Acum, câtă vreme bugetul pe care Consiliului General al Primăriei Municipiului București l-a alocat culturii și teatrului e unul oricum infim față de alte proiecte, să închizi robinetul din nimic, să mai iei ceva, mi se pare simptomatic ca mentalitate, ca atitudine, una de dispreț!

V.I.F.: Sunt două teme în legătură cu ce ați spus. O dată, ca să poți să tai de la Cultură, să închizi robinetul, trebuie să te pricepi. Noi doi dacă ne ducem acum la Centrala Atomică de la Cernavodă și ne apucăm să apăsăm pe butoane iese un dezastru! Așa e și în domeniul Culturii! Trebuie să te pricepi ca să știi ce ai de tăiat. Acesta e un aspect. Al doilea: agenda nu e de reducere a cheltuielilor. Nu este! Pentru că în timp ce reducem de la cultura instituționalizată – teatre, muzee, biblioteci, putem cheltui două milioane de euro pentru oameni care apar pe străzi și joacă geamparale, un fel de Cântarea României, pentru kitul imaginar... nu vă dați seama câți bani se cheltuie! E o translare a fondurilor. 

I.V.: Scoți teatrul din casa lui, îl golești de conținut, în condițiile în care tu nu ai o relație privilegiată cu publicul, mai ales că ai pandemia, ai război, ai toate aceste evenimente. Nu deschizi o soluție, ci o altă criză, procedând astfel. 

V.I.F.: O privire antreprenorială asupra actului cultural care e destructivă: tot ce se discută acum la evaluările teatrelor a fost în sensul profitului. Culmea e că asta nu a spus-o un birocrat, ci o actriță. A întrebat un ilustru director de teatru, pe George Ivașcu, de ce nu face profit? Vă dați seama, un artist să întrebe așa ceva...

I.V.: E atitudinea față de Cultură, care s-a demonstrat, aduce la PIB mai mult decât alte domenii, care sunt mai bine finanțate. Dar nu poți să ai așteptări imediate și nu poți cere profit câtă vreme nu investești sistematic. E o mentalitate care nu are de a face cu secolul XXI, e una învechită. 

V.I.F.: Dar e tot mai prezentă și va duce la golirea de sens a instituțiilor și mutarea atenției către cultura de amatori. Nu e o problemă, dar să nu finanțezi ce poate fi sustenabil și să finanțezi o cultură așa-zis de stradă... Vă spun un lucru. Dacă era compania Royal de Luxe, care face spectacole de stradă, aș fi înțeles... dar când e vorba de un subsol cultural finanțat din bani publici, asta nu....

I.V.: Care e povestea? Eu am văzut foarte multe dintre piesele regizate și îi cunosc foarte bine pe tinerii actori pe care i-ați adunat și care au deja zeci de piese, un repertoriu extrem de interesant. Am văzut câteva la centrul cultural Nicolae Bălcescu, dar a fost o poveste... ați fost obligați să plecați în 2015, cred... în 2018 a apărut altă structură. Cât de greu este să faci teatru, având această experiență, de director de teatru de stat, în subordinea Ministerului Culturii, și având și experiența independentă, de fondator al unei trupe noi, de tineri actori?

V.I.F.: Nu pot să descriu și nu îmi place să mă plâng. Ce vreau să completez e că înainte de asta am condus un teatru independent, numit Teatrul inoportun. Și care, mă rog, funcționa pe principiul colectării de fonduri. Cu Trupa fără nume, nu eu i-am dat numele și nici nu am avut o intenție cu acele spectacole. Trupa e o consecință a acelor spectacole. A început dintr-o criză de orgoliu, pentru că eu m-am dus la Centrul Bălcescu, la Cristi Șofron, director atunci, și am zis „hai să facem un spectacol”. Și a venit un actor care a zis: „Domnule Frunză, păi dumneavoastră, cu experiența și realizările dumneavoastră, ați ajuns în cotețul ăsta?” Eh, vreau să spun că m-am enervat și am zis „o să îți arăt!” Nu a fost așa primitiv cum spun acum, dar cam așa s-a întâmplat. Și am început să adun actori. Problema e dublă, apropo de greutăți. O dată, că nu avem așa mulți actori buni, dispuși să se sacrifice, pentru că noi acolo aveam un program foarte strict. Făceam programări pe două-trei luni înainte. Nu aveau posibilitate să mai facă și altceva, și asta e foarte greu. Dar în timp, după ce am fost dați afară cu mare acribie de primarul de atunci al Sectorului 4, și care e și acum, și pe care îl pomenesc în rugăciunile mele de dimineața și de seara, după ce am plecat de acolo, am fost găzduiți la Teatrul Metropolis, prin George Ivașcu. Am putut să ne parcurgem drumul artistic care leagă publicul, asemeni altor încercări făcute în străinătate, de marile capodopere ale literaturii dramatice. Asta a fost o reușită. Și, sigur că a venit apoi pandemia, și ne-am oprit cu toții doi ani și jumătate. Actorii dintr-o dată au văzut că sunt singuri. Știți, asta a fost... Fără public nu se poate. E o experiență bună, care a născut și o emulație. Au mai apărut trupe... e o metodă bună, de fapt, care era cunoscută și în perioada de dinainte de 1989... era trupa lui Ciulei, la Teatrul Bulandra, Naționalul avea și el un nucleu... Ideea asta de trupă teatrală a funcționat destul de mult. Întotdeauna m-a preocupat această idee numai că, vă spun ce se întâmplă... Neavând niște critici profesioniști – au dispărut total, dacă mai sunt două-trei nume – ei nu sunt în stare să perceapă să te priceapă, să te citească. Fie citesc numai partea de trupă teatrală, ignorând total spectacolele ca atare, fie invers. E o problemă, și e una generală a mișcării teatrale din România, lipsa totală de cultură. Mă uit ce e considerat la noi modern. E un modernism de muzeu, modernismul lui Erwin Piscator și al lui Bertolt Brecht, din anii `30... la noi proiecțiile teatrale sunt considerate noutăți, cele video la fel. Dacă citim un volum de teatru politic al lui Erwin Piscator vedem că acela era modernismul, din anii `30, de la Volksbühne șamd. 

Copilul unui deținut politic, Victor Ioan Frunză nu are nostalgia vechiului regim

I.V.: După Revoluție ați regizat, ați condus trei ani Teatrul Național din Cluj Napoca. Ați terminat în 1981, deci au trecut opt ani până la Revoluție, suficient cât să realizați lumea în care trăiați, și din perspectiva instituțiilor de cultură și de spectacol. Sigur că e forțată paralela, dar putem analiza cum era lumea de dinainte de 1989 și cum a fost lumea de după Revoluție? Care sunt asemănările și care sunt deosebirile?

V.I.F.: Vorbim de lumea teatrală?

I.V.: Culturală. 

V.I.F.: Pot să vă spun, și asta o să provoace niște reacții: lumea culturală era mult mai bine organizată. Și, cum vă spuneam și în discuția preliminară, nu sunt nostalgic. Tatăl meu a fost deținut politic. Am avut de tras mult. E exclusă o nostalgie, dar trebuie să vedem lucrurile obiectiv. Totul era ideologie. Teatrele, de exemplu, să știți că funcționau după tiparul de acum, pe proiecte. Era un sistem foarte modern de organizare. Noi, cu toții, ne adunam într-un teatru în luna martie, regizorii, directorii, secretarii literari, care erau de fapt arhitecții unui teatru, și făceam repertoriul. Pe piese, pe buget, distribuții, invitați, colaboratori. Se trimitea planul la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, deci la Ministerul Culturii, care făcea observații, dar în luna mai, tu știai tot ce vei face anul următor, cu termene, cu tot. Era un lucru extraordinar, o predictibilitate bună pentru creație. 

I.V.: Un buget previzibil!

V.I.F.: Era și lucruri foarte rele. Comisiile de vizionare...

I.V.: Cenzura!

V.I.F.: Cenzura! Dar organizatoric, totul funcționa foarte bine. Directorii erau personalități. Nu pot să îl uit pe poetul de la Cluj, o să îmi amintesc numele dumnealui, care a fost directorul meu un an de zile, și care deși era un poet, avea o viziune foarte pragmatică asupra actului teatral. Erau directori de teatru care își susțineau foarte bine poziția, aveai cu cine să vorbești, și în toate teatrele se întâmpla lucrul acesta. Desigur, cu plusuri și minusuri, cu lumini și cu umbre. Dar nu era situație pe care o avem acum. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News