EXCLUSIV  Cum l-a numit o viitoare personalitate a literaturii române pe Ferdinand

În ziarul Izbânda, apărut Luni, 10 Noembrie – 2 Decembrie 1918 – autointitulat „ziar democrat independent", criticul și istoricul literar Eugen Lovinescu, aflat la vârsta de 37 ani scrie un elogiativ articol la adresa Regelui Ferdinand, pe care îl numește „Regele suferinței" . În scrierea sa, Lovinescu se arată impresionat nu atât de succesul realizării Marii Uniri, cât de sacrificiile făcute de suveran, care, în ziua de 14 august 1916, a mers până într-acolo încât a renunțat la legăturile cu „rassa și strămoșii săi". Tânărul critic literar încearcă să dăltuiască recunoștința în inimile contemporanilor și se arată pesimist în ceea ce privește o memorie de lungă durată a acestora cu privire la jertfa suveranului.

„Regele suferinței...

În această clipă de biruință, nu vedem în Regele nostru numai pe Regele biruinții. Gândul nostru înduioșat și recunoscător merge și spre Regele suferinței. Inainte de a trece în istorie ca făuritorul visului milenar al tuturor Românilor, să ne gândim cu pietate la Calvarul ce a dus spre Ideal. Istoria îl va uita apoi. In perspectiva timpului, nu se mai deosibesc de cât rezultatele. Amarul, zbuciumul, durerea și suprema jertfă de sine se irosesc. Biete lucruri omenești, pe cari posteritatea nu le cunoaște și nici nu vrea să le cunoască...Se topesc în uitarea nerecunoscătoare a celor ce vin, cu ochii îndreptați în spre viitor și nu spre trecut...

Cât timp mai trăim, noi avem însă alte datorii către cei ce au suferit pentru fericirea noastră. Marile realizări se zămislesc din durere. Și în anul biruinței de azi nu s'a topit o suferință mai zguduitoare ca suferința Regelui nostru.

In ziua de 14 august 1916 omul acesta a rupt dintr'odată cu rassa și cu strămoșii lui. Intre Hohenzollernul nostru și lungul șirag al prinților și baronilor feudali ce împodobesc recele săli de piatră ale castelului de la Sigmarinen, s'a frânt orice legătură. Nu poate fi o clipă mai tragică : să rupi lanțul milenar, pentru a deveni o verigă singuratecă într'un pământ străin. A voit să fie român. Pentru acest botez și-a tăgăduit rassa și strămoșii. De nu reușea, rămânea poate fără patrie: un om fără trecut și fără prezent. Nerecunoștința începuse chiar să sufle în artificiale curente de aer ieșite din foile presei germane.

A reușit însă. A reușit mai mult de cât am fi putut nădăjdui. Nu mă închin totuși înaintea succesului. Succesul poate plăcea zeilor. Noi trebuie să ne uităm la intenția sublimă. Să nu ne lăsăm deci amețiți de fanfarele apoteozii, ci să ne gândim și la jertfă. Istoria va vorbi poate numai de încoronarea Regelui tuturor Românilor, noi contemporanii să ne închinăm adânc în fața actului de la 14 August 1916, măreț prin sine, fără oricare alt atribut al succesului.

*

A început prin a fi Regele jertfei și a fost doi ani de zile Regele suferinței. Nici unul din cele douăsprezece popasuri ale „Pasiunei" divine nu i-a fost cruțat...Mă închin mai plecat dinastiei Maestății Suferinței decât dinaintea Apoteozei.

Inchinare ție Rege al României care în ziua de 21 Noembrie 1916 ai plecat, fugar, pe drumurile desfundate ale Moldovei, predându-ți Capitala regatului tău! Ai fugit; dar pentru noi ai fugit. Pentru idealul nostru ai pătimit. In mărirea Ta de azi nu văd trufia succesului, ci văd pe Rege, pribeag și fără țară...

Văd pe Regele Moldovei sărace și pustiite, văd pe Regele dezastrului, pe Regele exantematicului cumplitei ierni, văd pe Regele refacerii, văd pe regele speranțelor noastre de la Mărăști și Mărășești, văd pe Regele captiv al Rușilor cu lașii împresurați , pe Regele hotărât să înfrunte pribegia bolșevică a Chersonului, văd pe Regele dezastrului păcei de la București, păstor al unei țări mutilate și dezonorate.

Slăvit fii deapururi, o Rege Ferdinand!

Urmașii noștri vor vedea în Tine numai pe regele României Mare : Ingădue-ne pentru o clipă să nu vedem în Tine decât pe Regele unei Suferințe Mari. Și suferința Ta a fost cu atât mai mare, cu cât era mai multă. In doi ani nu i-a auzit nimeni un murmur. A băut paharul până la fund, fără protestare și fără părere de rău, cu hotărârea omului care în ziua de 14 August 1916 a făcut suprema jertfă de sine, negândindu-se la nerecunoștința contemporanilor ce nu prosternează decât dinaintea succesului.

E. Lovinescu"

Notă: Eugen Lovinescu (foto.) născut la 31 octombrie 1881 la Fălticeni – decedat la 16 iulie 1943, la București, a fost un critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist român, cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu. Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice. În ciuda valorii sale incontestabile, a faptului că și-a susținut doctoratul la Paris cu Émile Faguet, a ocupat o catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din București, fost profesor al Colegiului Național Mihai Viteazul din București.

Este tatăl criticului Monica Lovinescu și unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu și al criticului literar și specialistului în ocultism Vasile Lovinescu.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News