EXCLUSIV  Cum poate fi reglementată medicina la sfârşitul vieţii. Prof.univ.dr. Diana Păun, exemplu din SUA. "E o temă grea, dar trebuie să devină prioritate"

"Nu putem evita dezbaterea, discuţia, scandalul, care a zguduit societatea românească în cazul Sf. Pantelimon. S-a constituit o comisie, o grupare de experţi, care analizează ce s-ar putea face la sfârşitul vieţii, cum ar putea fi reglementată medicina la sfârşitul vieţii. Societatea de ATI mai pusese o dată tema în discuţie. De ce credeţi că politicienii au evitat-o? Nu s-au atins de ea. Era înainte de pandemie, deci sunt mai bine de 5 ani de când a fost început un proiect de SRATI", a punctat Val Vâlcu. 

"Pandemia ne-a dovedit cel mai bine cât de greu este să faci departajarea între o boală acută şi îngrijirile necesare unei suferinţe cronice care, într-un fel sau altul, duce la un sfârşit iremediabil. Problema care s-a pus inclusiv în pandemie este cum tratăm pacientul care persistă în a avea suferinţe complexe chiar şi după ce s-a negativat de COVID. E ceea ce a fost definit ca acel long-Covid. Există mai multe modele la nivel european şi internaţional în care colegii noştri s-au gândit că pacientul cu o problemă cronică, greu de tratat, greu de monitorizat, ar trebui să iniţieze o infrastructură care să aibă la bază îngrijirea pe termen lung a unui pacient cu suferinţă cronică. Asta este situaţia şi în România. Nu vorbim doar de COVID, ci şi de pacienţi cu AVC, care devin dependenţi de familie. Pacienţii cu infarct, cu demenţă, cu Alzheimer. Aceşti pacienţi în suferinţe cronice, care e clar că nu se mai pot vindeca, trebuie avuţi în vedere. Ce trebuie să asigurăm noi este calitatea vieţii pe termen lung. Trebuie să ne asumăm o legislaţie care să permită dreptul fiecăruia de a avea un sfârşit demn. Nu e o problemă uşoară, într-adevăr", a replicat prof. univ. dr. Diana Păun. 

"Aici avem două categorii de probleme. Pe de o parte, finanţarea acestor îngrijiri. Pentru că spitalele nu sunt orientate spre astfel de îngrijiri pe termen lung, în cazul bolilor cronice sau a asistenţei mai degrabă sociale decât medicale. Pe de altă parte, când vorbim de asistenţa la sfârşitul vieţii, când întrerupem suportul? De câte ori facem reanimarea? Sunt subiecte dureroase, care în general sunt evitate. Se tot amână şi, din când în când, vine peste noi o tragedie, un dezastru, o criză", a mai spus Val Vâlcu. 

"Noi, ca medici, ne întâlnim cu situaţii extrem de dificile în care trebuie să luăm decizii, care să fie în consonanţă cu jurământul lui Hipocrate. Pe de altă parte, decizia pacientului este extrem de importantă. Iar în momentul în care nu mai este conştient, decizia familiei. Am vizitat la Washington un spital public în care medicii de acolo ne-au arătat inclusiv camera familiei, în care medicul avea posibilitatea să stea de vorbă cu familia şi avea timp pus deoparte pentru acest demers. În prezenţa pacientului sau nu. Şi explica, practic, toate consecinţele bolii şi prognosticul legat de acesta, inclusiv posiblitatea de deces a acestuia. Împreună cu familia, hotăra atitudinea pe care urmează să o ia în relaţie cu acel pacient, personalizat. Mi s-a părut o abordare extrem de corectă. Trebuie să găsim timpul şi baza legislativă pentru a permite acest dialog în care toate părţile să fie informate, toată lumea să ştie în ce direcţie o ia boala. Pentru că lucrurile acestea se pot previziona. Să pregătim psihic familia pentru un moment care nu e uşor. La nivel politic, acest lucru trebuie asumat. Fără îndoială, sunt ghiduri internaţionale pe care le putem urma. Dar să nu uităm că specificul românesc e unul aparte. Suntem oameni religioşi, credincioşi, trebuie să ne gândim la toate aspectele legate de limita dintre viaţă şi moarte. Trebuie să acceptăm că sunt situaţii în care medicina e depăşită. Dar, ca medici, trebuie să luptăm până la capăt pentru pacientul nostru. E o temă grea, dar legislatura ar trebui să o ia în considerare la nivel de prioritatea", a completat Diana Păun. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News