Cum recunoaştem un geniu. Ce a avut EINSTEIN și noi nu avem
Sunt geniile atât de diferite față de noi? Cu greu am putea crede așa ceva, dacă ne-am lua după rezultatele lor școlare sau după succesul în carieră.
Rareori geniile adevărate se recunosc și se afirmă în tinerețe. Mulți sunt etichetați ca dificili, înceți sau chiar tâmpiți. Renumitul matematician Poincare a obținut rezultate atât de slabe la testul de inteligență, încât a fost calificat drept debil mintal.
Thomas Edison, ale cărui 1.093 de invenții au stabilit un record unic în lume și au schimbat viața omenirii, a fost un elev extraordinar de slab.
"Tata credea că sunt de-a dreptul dobitoc, așa că am sfârșit prin a crede și eu așa ceva", își amintea Edison mai târziu.
Albert Einstein, în timpul copilăriei, era considerat de părinți drept un copil cu deficiențe , parte din cauza dislexiei, boală care îi provoca mari greutăţi la scris și citit.
Dezvoltarea sa în copilărie a fost un proces extrem de lent, își amintea sora sa, Maja, și avea atâtea probleme cu vorbitul, încât ceilalți credeau că n-o să ajungă niciodată să vorbească. Când voia să spună ceva, își șoptea mai întâi încet fiecare cuvânt în parte, pentru a fi sigur că-l înțelege. A procedat astfel până a împlinit șapte ani.
Problemele de vorbire pe care le-a avut l-au determinat pe profesorul de greacă să-i spună lui Einstein că n-o să fie în stare de nimic. Mai târziu, Einstein a fost exmatriculat din liceu și a picat examenul de admitere la facultate. După ce, în cele din urmă, și-a luat diploma, n-a reușit să obțină niciun fel de recomandare de la profesorii săi. Astfel a fost obligat să accepte, la 25 de ani, o slujbă meschină într-un birou elvețian. Einstein părea destinat să ducă o viață mediocră. Dar, în cel de al 26-lea an al vieții sale, Einstein a făcut ceva la care nimeni nu se aștepta. A publicat teoria relativității. Șaisprezece ani mai târziu, avea să câștige premiul Nobel și să devină o celebritate.
Ce a avut Einstein și noi nu avem?
Acest lucru a vrut să-l afle doctorul Harvey, în 1955, când a murit Einstein. Fără să ceară permisiunea familiei, Harvey s-a hotărât să îndepărteze și să păstreze creierul savantului într-un borcan cu formaldehidă, studiindu-i fiecare circumvoluțiune la microscop, și oferind bucăți din el și altor cercetători. Scopul său? Să descopere secretul geniului lui Einstein. Nimeni nu a găsit vreodată vreun semn care să arate că există vreo diferență între creierele noastre și cel al lui Einstein, spunea Harvey.
În anii 80, Marian Diamond, o cercetătoare în neurologie de la Universitatea California, a anunțat o descoperire uimitoare, care avea să revoluționeze concepția despre învățare și genii. Majoritatea oamenilor știu că geniile se nasc și nu se fac. Dar Diamond și-a dedicat cariera creării unor genii în laborator.
Într-un experiment deja celebru, Diamond a pus un grup de șobolani într-un mediu foarte stimulant, amenajat cu leagăne, scări, roți și jucării de toate felurile. Un alt grup de șobolani a fost închis în cuști goale. Cei care au trăit în mediul cu număr mare de stimuli, nu numai că au supraviețuit până la surprinzătoarea vârstă de trei ani, echivalentul a 90 de ani omenești, dar creierul lor a crescut, dezvoltând noi conexiuni între celulele nervoase sub formă de dendrite și axoni.
Citește și: Teoria care dă peste cap totul. Ce scria Einstein despre Univers în manuscrisul său
Șobolanii care au trăit în cuștile goale nu s-au dezvoltat și au murit repede. În 1911, Santiago Cajal, părintele neuroanatomiei, a descoperit că numărul de interconexiuni între neuroni este un semn al geniului, și că acestea sunt mult mai importante în determinarea puterii creierului decât numărul de neuroni în sine. Experimentul Diamond a arătat că cel puțin în cazul șobolanilor, mecanismul fizic al geniului poate fi creat prin exercițiu mental.
Diamond a examinat o bucată din creierul lui Einstein și a observat un număr mare de celule gliale. Spre deosebire de neuronii care nu se mai regenerează, și al căror număr nu poate crește în timpul vieții, celulele gliale, axonii și dendritele se pot înmulți de-a lungul vieții, în funcție de cum folosim creierul.
Munca lui Diamond sugerează că, odată ce învățăm mai mult, cu atât apar mai multe conexiuni. Când ne oprim din învățat și mintea noastră stagnează, aceste conexiuni slăbesc și dispar.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Citește articolele cu aceleași etichete:
