EXCLUSIV Cum s-a descurcat bunica mea ca femeie în comunism. „Eram atât de urmărită încât m-a șantajat și fostul soț” /„Am avut foarte multă valută. Mașina mamei tale doar pe valută am cumpărat-o, 3800 dolari”
Pentru a vedea cât de departe am ajuns cu drepturile femeilor, trebuie să ne uităm la mamele și bunicile noastre, martore ale întregii evoluții, suficiente sau nu, în materie de șanse egale, indiferent de gen. Ca să o citez pe Ruth Handler: „Noi, mamele, stăm nemișcate, astfel încât fiicele noastre să poată privi înapoi pentru a vedea cât de departe au ajuns.”
Ziua de 8 Martie a avut atât de multe conotații de-a lungul istoriei, încât azi, în funcție de principiile noastre, sărbătorim „Ziua Femeii”, „Ziua Mamei” sau, așa cum Andreea Rusu, directoarea executivă a Asociației Centrul Filia, ne-a precizat într-un interviu publicat astăzi - „Ziua Drepturilor Femeilor”.
Dar cred că putem lega o punte între toate aceste viziuni, uitându-ne la provocările pe care le-au avut femeile din țara noastră, sub toate regimurile prin care au trecut, cel puțin în scurta noastră istorie de stat modern.
Străbunicile noastre au fost văduve de război, bunicile noastre au fost asuprite de comunism, mamele noastre au fost generația de sacrificiu, în trecerea la economia de piață, iar surorile și prietenele noastre sunt, astăzi, martorele unui sistem straniu, unde deși legea le oferă majoritatea drepturilor la care visau femeile în trecut, statul nu le oferă acces la ele.
Sau mai bine zis, nu le oferă acces tuturor. În funcție de mediul social, un lucru a rămas neschimbat între ultimele 3 generații - unii suntem mai egali decât ceilalți.
Astăzi mi-am amintit de bunica mea, care s-a stins din viață luna trecută. Dând la o parte aspectele personale, am admirat-o întotdeauna pentru un lucru privit obiectiv, rece, de la distanță, și anume modul în care a reuși să se descurce, să își facă o viață, în ciuda oricărei bariere.
S-a născut într-o familie cu alți cinci frați, chiar la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. O soră de a ei a murit în copilărie, din cauza condițiilor din acea perioadă. A trecut prin foamete, sărăcie și mizerie până când a încheiat contract la CAP, s-a angajat ”la fabrică”, iar apoi a devenit laborant. Salariul nu îi ajungea niciodată pentru a-și ajuta toată familia. Așa că a trecut la bișniță - cumpăra aur, parfumuri, țigări, haine, săpunuri și altele din Turcia, RDG, Rusia, Iugoslavia și Cehoslovacia, pe care le vindea apoi în țară.
Iar acolo unde nu avea drepturi nici măcar pe hârtie, nici nu mai discutăm de acces la ele, își lua soarta în mâini și ajuta alte femei, la rândul ei. Primul avort și l-a făcut de una singură, cu niște ustensile medicale cumpărate din străinătate. Apoi, dacă vreo colegă de serviciu sau vecină avea nevoie de ustensilele respective, le dădea mereu mai departe și oferea asistență acolo unde putea.
Se ferea de miliție și securitate ascunzând aurul, valuta și celebrele ustensile în pământ. Apoi, ea a fost una dintre câștigătoarele în trecerea la capitalism. Toată valuta pe care a strâns-o, aurul și conexiunile în străinătate au ajutat-o ca în anii ‘90 să cumpere 3 apartamente, o mașină, să facă nunți pentru ambii copii și să îi așeze la casele lor.
Mă leagă de ea și începuturile mele în jurnalism. În cadrul primului proiect jurnalistic din care am făcut parte, Muzeul Comunismului, le-am luat un interviu bunicilor și mamei mele, pentru a-mi povesti cum se descurcau pe vremea vechiului regim. În câteva luni urmau să se comemoreze 30 de ani de la Revoluția din 1989.
Las mai jos niște fragmente din acel interviu:
Chirca Georghița: „Copilăria am făcut-o la țară, desculță. Părinții ne făceau o rochie la Paște, alta la Crăciun. Aveam vite multe, deja de la șase ani mă duceam cu vitele. Aveam numai mărăcini în picioare. (...) Noi eram 6 copii, unul a murit la șase luni… o fată, era mai mare decât mine. Tata lucra cu ziua… nu mă pot abține din plâns, îmi pare rău, îmi aduc aminte.
Tatăl meu era capul familiei, se ducea cu ziua la tăiat de lemne, la scuturat de nuci, la coasă. Săracul de el a avut o viață foarte grea. Pe urmă, prin ‘50 a intrat la sonde, avea salariu. Noi copiii am terminat toți șapte clase, la Bălilești. După școala generală eu am mers mai departe la liceu, apoi la școala tehnica hortiviticolă din Drăgășani.”
Î: A existat vreo întâmplare care te-a marcat în copilărie?
„Fiind la liceu, m-am dus cu niște colege, în seara de Înălțare, la biserică. N-am spus pedagogului, m-a prins, apoi m-a dus în careu și trebuia să mă exmatriculeze, dar nu a făcut-o în final, deși așa mă amenințau toți. Apoi mi-au dat vot de blam cu avertisment. De atunci eu nu mă mai pot duce la biserică, decât uneori, să aprind o lumânare, ori să pup o icoană, dar rare ori. Am o frică și acum. Și mai e ceva… aveam șapte sau opt ani. Atunci au venit rușii, iar bunica mea avea o zăcătoare mare pe care au împuscat-o. Era o zăcătoare de țuică de mărimea unei case. Tot ea avea o sora, pe care rușii au găsit-o atunci în pod, deoarece ei s-au dus după cârnați, după carne afumată. Când au prins-o, au azvârlit-o de păr și apoi știu de la bunica mea că și-au bătut joc de ea în văzul lumii. Au violat-o. Iar atunci fetele se căsătoreau fete mari. Ea abia pe la treizeci de ani s-a căsătorit, pentru că nimeni nu voia să o mai ia.”
Î: Ce ai făcut după terminarea liceului?
„Am avut contract 5 ani la CAP. Aveam un salariu foarte mic, nu mă ajungeam cu banii, aveam și copil, primul soț lucra la fabrică. Socrul meu era șef de cadre, m-am dus pe la el, apoi pe la sindicat și așa am intrat la fabrică. Acolo am lucrat la recepție, la export, cincisprezece ani. Tot ce mergea în vagoane ajungea la Portul Constanța, iar de acolo în Anglia, America, Olanda, țările vestice, în deosebi. N-am avut niciun refuz în cincisprezece ani. Am fost evidențiată, premiată mereu, deși nu eram membru de partid. Când l-am născut pe unchiul tău, îmi făcuse adeziunea. N-am putut să merg pentru că aveam copilul mic, iar atunci mi-au anulat carnetul. După aceea au mai încercat când am intrat la fabrică, dar nu am mai vrut. După toate acestea am fost la o școlarizare în Săvinești, apoi am plecat la Iași cu laboratorul, iar de acolo am diplomă de laborant. Am lucrat ca laborant cincisprezece-șaisprezece ani, la Câmpulung. De acolo am ieșit la pensie în ‘91, pe caz de boală, deoarece am lucrat în toxicitate, iar asta m-a afectat. De atunci și până acum am făcut șapte operații.”
Î: Ne poți povesti și despre cum făceai bișniță?
„Mă duceam la polonezi, la turci, la bulgari, cu avionul, în Rusia am mers de câteva ori cu Săgeată Roșie. Și mă duceam spre exemplu la bulgari. Luam de la ei săpunuri, spume, Inka, budincă, și ajungeam în gara la Golești, iar acolo mă taxa miliția, ne luau tot ce aveam mai bun. Când treceam cu mai multe oricum le mai dădeam noi. Odată mamei tale era să îi ia și fusta de blugi, apoi a început să plângă și i-a lăsat-o din milă. Mai mergeam în Iugoslavia, acolo aveam spray-uri bune, miroseau frumos, săpunuri faine de tot, parfumuri și tot așa… ce puteam să cumpăr. Oricum duceam mileuri de la noi ca să iau valută. Se vindeau foarte mult, mai ales la podul de la Nistru, nu mai zic că în Piața Roșie nu am avut destule cât îmi cereau oamenii. Valuta trebuia să o pitesc că am avut control de cinci sau șase ori. Mă puteau aresta. O data am avut noroc la graniță. Știam că în fața mea era un bărbat înalt care a ascuns, într-un tub de pastă de dinți, o verigheta și un inel de la ruși. L-au prins că aveau un aparat care verifica, apoi l-au dezbrăcat complet și au confiscat tot ce avea. Apoi cred că l-au închis pe omul ăla. Eu în același timp aveam în spate cupoane, gulere polare, aur peste cincizeci de grame, ceasuri. Eram cu încă o prietenă care era profesoară, iar toate bijuteriile erau ascunse sub un staniol gros, confecționat de soțul ei care lucra la Dacia. Acel staniol era foarte gros și noi băgam totul între cupoane sau între căciuli, iar aparatul lor nu detecta. Așa am trecut. De aceea cred că m-am și îmbolnăvit de atâtea ori. Să treci mereu granița cu inima cât un purice… În tura aia am făcut la bani! De zece ori mai mult decât de obicei.”
Î: În țară, oamenii aveau putere de cumpărare?
„Le duceam la Consignație, acolo se stabilea un preț (10%, 15%, 18% mi-au luat ultima dată) și, dacă nu se vindea, după cate o săptămână mă chemau și mai scădeam din preț. Am făcut în jur de zece-cincisprezece ani bișniță așa. A ținut! I-am dat zestre mamei tale și mașină, apartament, de toate. Eu fără asta eram săracă. Aduceam genți mari. Odată, la Otopeni, mi s-a furat și geamantanul.”
Î: Ofereai și cadouri cu ceea ce aduceai pentru a obține beneficii?
„Sigur. De exemplu le mai dădeam colegelor ca să pot face schimb de tura cu ele și mă mai învoiam. Mă aveam bine și cu inginera mea șefa, nu puteam să fac ceva fară ea, așa că îi duceam “comision”.”
Î: Care erau produsele cele mai cumpărate?
„Spray-uri, săpunuri că nu se găseau, țigări. Am venit o dată de la bulgari cu Marlboro și Kent, iar la Golești m-a prins miliția. Mi-a confiscat acolo șase kilograme de cafea, câte opt baxuri de țigări, cam tot ce aveam.”
Î: În afară de confiscarea mărfii, nu mai pățeai nimic?
„Nu, o data ce le confisca ce să îmi mai facă? Dacă nu le dădeam și făceam ceartă, mă închideau.”
Î: Nu iți era teamă de vecini?
„Ba da, mă feream de vecini. Eram atât de urmărită încât m-a șantajat și cel din casă (n.r. fostul soț) și era să mă dea în gât de două ori. O dată s-a dus băut la Miliție să mă reclame că am dat aur prin mai multe părți, apoi am avut controale. A zis și că am pistol la mine și că vreau să îl împușc. El se ducea mereu beat la Miliție. Noroc că eram prietenă cu soția unui milițian de acolo, iar ea, din moment ce mă cunoștea, doar știa că nu umblu eu cu pistoale. Dar valută am avut. Foarte multă valută. Mașina mamei tale doar pe valută am cumpărat-o, 3800$ am dat atunci pe ea. La Uzina de la Colibași am avut pe cineva care mi-a urmărit-o până a ieșit, că frate-miu lucra acolo si putea să ia o mașină și am dus coniac și țigări la mai mulți angajați ca să pot să iau una bună.”
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
