Cum s-a distrus relația strânsă dintre Carol al II-lea şi gazetarul Nae Ionescu din cauza Elenei Lupescu. "Prietenul încoronat care i-a frânt inima" ar fi pus la cale să fie otrăvit
Scriitorul și publicistul Dan Ciachir revine în atenția cititorilor DCNews cu textul "Gazetarul şi monarhul".
Până la sfârşitul Primului Război Mondial, România avusese moşieri stăpânind mii de hectare, negustori puternici, unii cu tradiţie familială, însă mari industriaşi n-au existat la noi. Aceştia apar în epoca interbelică, emblematici fiind inginerul Nicolae Malaxa, respectiv Max Auschnitt, aflaţi într-o vie concurenţă.
Nicolae Malaxa nu a fost cu nimic mai prejos, la vremea sa, decât Giovanni Agnelli, magnatul concernului Fiat din perioada sa prosperă, sau decât Aristotel Onassis. Din păcate, nu s-a găsit nimeni până în prezent care să scrie o biografie a acestui om excepţional, care a pornit fără niciun sprijin material, îndată după Primul Război, devenind ulterior cel mai bogat din România. Arghezi l-a numit „un poet al industriei” şi i-a dedicat o carte, iar Mircea Vulcănescu îl descrie în următorii termeni: „Numai de Malaxa a rămas îndeaproape legat Nae Ionescu până la urmă. Dar şi aici, nu numai ca recunoştinţă pentru omagiile darnice cu care omul bogat i-a răsplătit inteligenţa, asigurându-i un cadru de existenţă pe propria ei măsură, ci pentru că Nae Ionescu vedea în taciturnul şi enigmaticul căpitan de industrie din strada Dionisie – a cărui mână apăsa greu la un moment dat asupra conştiinţei întregii lumi politice româneşti, pe care într-un fel sau altul o cumpărase, dar în al cărui birou de lucru nu era decât un clavir şi care mânca singuratic, pe un colţ de masă, şi dormea într-o chilie pe un pat tare de fier – una din forţele creatoare ale neamului românesc”.
Prin precedentul lui Iorga, pe care îl considera mentorul său („Noi suntem promoţia Niculae Iorga”), Nae Ionescu sesizase marele impact social al ziarului, spre deosebire de intelectualii din vremea sa, dar intuise şi importanţa raportului dintre „finanţe şi cultură”. Aceasta încă din anii ’20, când colaborase cu bancherul Aristide Blank; colaborare încheiată în coadă de peşte pentru amândoi.
La sfârşitul anilor ’20, după ce principele Carol renunţase la calitatea sa de „alteţă regală” (moştenitor al Tronului) şi se expatriase în Elveţia împreună cu Elena Lupescu, în unele medii politice apăruse ideea revenirii acestuia în ţară, iniţial ca membru al Regenţei. În perioada respectivă, ziarul „Cuvântul” devenise pro-carlist. Se spune că iniţiativa i-ar fi aparţinut lui Titus Enacovici, Nae Ionescu preluând-o şi dezvoltând-o ulterior. După reîntoarcerea în ţară, în iunie 1930, şi suirea pe tron a lui Carol al II-lea, se produce o apropiere strânsă între monarh şi gazetar, recunoscută de rege, un deceniu mai târziu, în jurnal: „Nae Ionescu a fost o personalitate interesantă şi în zilele în care ţinea la mine mi-a fost de mare folos”.
După unele surse, deteriorarea raporturilor dintre Carol al II-lea şi Nae Ionescu, spre sfârşitul anului 1933, ar fi avut-o la origine pe Elena Lupescu. Aceasta i-ar fi cerut Regelui să sacrifice trei oameni din anturaj: pe Nae Ionescu, pe fostul său secretar din perioada exilului, Puiu Dumitrescu, şi pe prefectul Poliţiei Capitalei, Gabriel Marinescu. Carol al II-lea l-a putut menţine numai pe acesta din urmă.
Pe 2 ianuarie 1934, Nae Ionescu este arestat, depus la Jilava, iar a doua zi „Cuvântul” este suspendat (va reapărea pentru câteva luni în 1938, sub direcţia lui C. Gongopol). Potrivit soţiei lui Nae Ionescu, N. Iorga a intervenit la Rege pentru eliberarea filosofului, care va fi scos din puşcărie după câteva săptămâni. Iorga l-a definit, de altfel, cel mai bine pe Nae Ionescu, numindu-l „un revoluţionar mistic”.
Lui Nae Ionescu i se va imputa apropierea de legionari, după ce Carol al II-lea s-a lepădat de el, dar Regelui nu i-a reproşat nimeni ingratitudinea crasă faţă de Nae Ionescu. Scriitorul Arşavir Acterian a consemnat în jurnalul său o mărturie a Mitropolitului Tit Simedrea, cu care gazetarul fusese bun prieten. La întrebarea ierarhului de ce s-a apropiat de legionari, Nae Ionescu ar fi răspuns sec: „Ca să-l distrug pe Carol!”.
În 1938, Nae Ionescu a fost îndepărtat şi de la catedră printr-o lege anume făcută, iar în acelaşi an va fi arestat şi internat în lagărul de la Miercurea Ciuc. Arestările şi eliberările succesive vor continua până în toamna lui 1939, când Nae Ionescu va fi lăsat să îşi trăiască ultimele luni de viaţă în casa „pe jumătate boierească, pe jumătate mănăstirească” (V. Băncilă) pe care i-o construise Malaxa la Băneasa şi pe care i-o va rechiziţiona Ion Antonescu, transformând-o în vilă de protocol a Guvernului.
Nae Ionescu a închis ochii pe 15 martie 1940 şi a existat bănuiala că Regele Carol al II-lea ar fi pus la cale să fie otrăvit. Înmormântarea lui s-a produs în condiţii excepţionale, Cimitirul Bellu fiind atunci împânzit de agenţi. „M-a impresionat foarte mult sunetul pământului căzând peste mormântul lui Nae Ionescu”, avea să mărturisească peste decenii Petre Ţuţea. Şase luni mai târziu, Regele Carol al II-lea, „prietenul încoronat care i-a frânt inima” (Emanoil Bucuţa), era constrâns să abdice.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
