EXCLUSIV  Cum se făceau împrumuturile simple și cu zălog (ipotecă). Câteva obiceiuri

Ei, dragă prieten român din țară sau de peste hotare, îți aducem de data aceasta un exemplu de situație în care, în trecut, oamenii se împrumutau unii de la alții, dar poți trage și singur concluzii asupra felului în care au evoluat sau nu lucrurile și poți vedea singur ce rol jucau cinstea și omenia. 

Împrumuturi simple și cu zălog, vânzări, înzestrări, denii etc 

„În vremurile vechi, străbunii noștri vrânceni, nu erau oameni cu carte, căci în tot satul nu știa să scrie și să cetească decât preotul, care învățase bucoavna (BUCOAVNĂ, bucoavne, s. f. (Înv.) Abecedar (cu caractere chirilice)  și psaltichia (Muzică vocală bisericească specifică ritului ortodox) la vreun schit sau mănăstire oarecare, de s-a preoțit și mai apoi logofătul primăriei. Rar de tot era cazul ca vornicul satului să cunoască și el o slovă, două, ca să iscălească; cei mai mulți erau fără carte, dar știau să-și gospodărească satul, mai avan ca primarii din zilele noastre! De aceia, nu-i de mirare că, până mai acum câteva zeci de ani în urmă, se găseau pe ici-colo, câte un primar bătrân, fără să poată sloveni un cuvânt măcar, cum a fost Stan Țăranu la Palten, care purta pecetea primăriei la brâu în totdeauna și o punea el singur pe hârtiile care trebuiau iscălite. Tot așa și Radu Lazăr primar vrednic din Negrilești  pe care l-au apucat mulți din cei de astăzi și se povestește că era om iscusit la treabă și plin de înțelepciune bătrânească!”

„Ce-i trebuie băiatului meu carte, că doar n-am să-l fac popă?!”

„Pe atunci vrâncenii nu puneau niciun preț pe învățătură, pe care o lăsa în seama preoților și a oamenilor cu ranguri înalte. De aici a rămas și vorba pe care o auzim de multe ori: „Ce-i trebuie băiatului meu carte, că doar n-am să-l fac popă?!”

În schimb, era respectată mult cinstea omului, dreptatea, adevărul și credința în Dumnezeu, la care ținea mai mult ca la orice. Nu s-ar fi pomenit în ruptul capului ca cineva să jure fals, sau să tăgăduiască pe lucrul altuia, iar cel prins cu minciuna, era disprețuit de toată lumea și privit ca un om de nimic. 

Fiindcă în decursul vremurilor, vrâncenii au suferit aceleași necazuri și nevoi, ei s-au înfrățit unii cu alții, trăind în cea mai bună armonie și frica lui Dumnezeu, ceea ce a făcut să aibă cu toții aceleași apucături de laudă, trăind în bună înțelegere, fără a se depărta de la calea cea dreaptă și adevărată, pe care ne-o arată legea creștină.”

Ce se întâmpla când cineva avea nevoie de o sumă de bani 

„De aceea, când un răzeș avea nevoie de vreo-o sumă de bani alerga la vecinul său, sau la vreun prieten, noaptea târziu și făcându-i propunere de împrumut, acesta dacă avea, îi dădea fără nicio opunere sau târguială, hotărând ei în de ei, fără de niciun martor străin, VADEAUA DE PLATĂ, și fără ca să mai facă pentru aceasta, între dânșii, vreo hârtie sau înscris, mărginindu-se numai la bună încredere și cinste. Ba, la plecare, tot cel care a dat banii, se ruga de datornic, să nu mai spună altora despre cele urmate între dânșii.” 

Mai erau și situații în care gospodarul căruia i se cerea împrumut nu avea bani, dar pentru a ajuta, merge și cerea el altcuiva, pentru a face rost de bani și pentru a-l putea împrumuta pe cel aflat în nevoie.  „Dar și datornicul, la ziua hotărâtă, tot noaptea mergea de număra banii în țănchiu, împrumutătorului, mulțumindu-i omenește și îndatorându-se ai răsplăti binele făcut.” 

Când se zălogea cu pământ – era mai mult pentru urmași 

„Numai pentru datorii mai mari, pentru care se zălogea pământ, împrumutătorul și împrumutatul mergeau la preotul satului ca să le scrie zapisul, după spus lor, față și cu alți răzeși „oameni de cinste” care, pentru întărirea zapisului și adeverirea celor cuprinse, iscăleau și ei ca martori, - „punând degetele în loc de pecete”,  alături de iscăliturile părților, făcute în același fel.”

Autorul ne relatează că zapisele erau făcute „nu atât pentru credința părților care contractau”, cât mai ales pentru urmașii celor care încheiaseră actul, care erau obligați să le respecte – „fiindcă, în felul cum erau făcute”, zapisele de zăloguri, deveneau cu vremea adevărate vânzări de pământuri.” 

Iată cum era alcătuit un zapis (document/ dovadă scrisă): 

„Gios iscălitului, prin condeiul scriitorului, încredințez cu acestu zapis al meu la mîna lui la mîna lui Ion Chiriac ot Spulber, pentru ca să fie știut că i-am zălogit două fălci și jumătate loc casă, anume în Poenele Serii, ci se hotărăște cu frățăni-meu Ștefan Bâră, și „Ilie și cu Gligore Stan din stul Nereju. Pe care „loc l-am zălogit drept 264 lei, bani gata, și 60 de „baniți păpușoiu, pecare i-am primit tot dreptu în „mânele mele. Și moșia i-am puso- zălog, ca s-o „stăpânească până când i se va răspunde arătații bani „împreună cu păpușoiu, cu tot venitu ei. Și spre credință, am rugat pe scriitoru de mi-au scris numele „și eu am pus degetul i pecetea sătească.) – notează Simion Hârnea, citând din Brodnicii și Românii, de N. Iorga. 

Apoi autorul explică documentul, arătând că datornicul își zălogea (ipoteca) moșia fără termen și dacă nu plătea banii, cel care împrumuta se putea considera noul proprietar al moșiei. – „Ba în unele zapise, am văzut făcându-se vorbire că împrumutătorul e în drept, dacă nu i se plătesc banii, să vândă altora moșia.” Citează din A. Sava, Documente Putnene I. 

Preotul satului, rol central 

„Actele de vânzare tot preotul satului le scria, față cu martorii: nimescsnicul, vre-un pasnic, cum și alți oameni „ce se întâmplau, tineri sau bătrâni”, care-și puneau cu toții degetele, adeverind cele cuprinse în zapis. Uneori le întăreau și cu pecetea sătească, însă cele mai multe acte se făceau fără pecete.”

Autorul mai scrie că după obiceiul pământului, de care se conduceau străbunii, nimeni nu putea vinde altuia străin pământul său, până ce nu întreba mai întâi toate rudele mai apropiate: feciori, frați, surori, cum și pe vecini.  Dacă aceștia se fereau sau nu aveau bani, omul putea să o vândă oricui. – „La scrierea actului, trebuia să cheme și rudele, spre a arăta că și ei sunt pentru și n-au nicio opunere de făcut. 

Autorul adaugă că rudele și vecinii aveau primul drept de cumpărare și dacă nu se întâmpla acest lucru, puteau să ceară răscumpărarea pământului prin judecata „nimessnicului” și a bătrânilor satului. 

Acum, sperăm că prin intermediul acestei broșuri, de pe care am dat praful timpului, să te facem să fii mândru că provii din locuri unde cinstea și omenia au jucat întotdeauna un rol însemnat și să ai încredere că faci parte dintr-un neam de oameni cinstiți și cu frică de Dumnezeu. 

Sursa fotografiilor: pexels.com

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News