EXCLUSIV  Dan Ciachir, despre moartea lui Petru Groza și anii 1950: Aveam doar șapte an, dar am intuit că se petrecea un fapt ieșit din comun

La sfârşitul anilor ’50 mergeam cu fata mai mare cu trei ani decât mine din curte şi cu alţi copii din vecini la toate deniile din Săptămâna Patimilor: nu am uitat prima împărtăşanie şi trecerea pe sub masă din Vinerea Mare. Biserica era copleşită de liliac şi multă vreme am asociat cuvântul Dumnezeu cu mireasma acestuia.

În ianuarie 1958, deşi nu aveam decât şapte ani, am intuit că se petrecea un fapt ieşit din comun: din difuzorul micului aparat de radio Pionier care propaga ritmuri iuţi de taraf, precedând vocea Mariei Lătăreţu, pe a Mariei Tănase ori glasul acut şi unduit al Ioanei Radu cântând În noaptea de Moş Ajun mi s-a rupt căruţa-n drum, răzbăteau acum glasuri grave de preoţi şi muzică bisericească. Murise Petru Groza, fost premier al României între anii 1945-1952 şi apoi preşedinte al Prezidiului Permanent al Marii Adunări Naţionale, neînscris în partidul comunist, dar membru în Adunarea Naţională Bisericească, a cărui ultimă dorinţă fusese o înmormântare creştinească. Gheorghiu-Dej i-a împlinit rugămintea. Cortegiul funerar, cu sobor numeros de preoţi şi cu Patriarhul Justinian în frunte, a străbătut atunci oraşul de la fostul palat regal din Calea Victoriei şi până la Cimitirul Ghencea, urmat de Gheorghiu-Dej şi de ceilalţi lideri comunişti. S-au împărţit, după datină, colaci şi batiste. O colivă cât roata carului era purtată de doi miliţieni îmbrăcaţi în uniformă. Vreme de două ceasuri pogrebania a fost transmisă în întregime la radio, iar spre sfârşitul ei se auzea la difuzor zgomotul cuielor bătute în sicriu. Avea să rămână singura slujbă bisericească transmisă la Radio Bucureşti în decursul a 41 de ani de regim comunist.

Deşi nu mai existau oficial, Paştele şi Crăciunul se prăznuiau ca altădată, în familiile din cartier, vopsindu-se ouă, frământându-se cozonaci şi pregătindu-se pasca. Între Paşti şi Înălţare, lumea se saluta cu „Hristos a înviat!”, în loc de „Bună ziua!”. După noaptea de Înviere, părinţii mei telefonau rudelor şi prietenilor, felicitându-i de Paşti şi primeau telefoane asemănătoare. Pe stradă, dar mai ales în inima cartierului, se auzeau sunete de acordeon şi de ţambal până noaptea. De Crăciun umblau colindătorii şi am mers şi eu cu ei.

De Sfântul Nicolae se aşezau la masă la noi, înghesuindu-se, după ce înălţaseră într-un holişor un morman de căciuli şi paltoane, 14, 16 sau chiar 18 musafiri. O dată au încăput 20. Discuţiile politice erau din principiu evitate. Se petrecea până în zori cu vin adus din provincie amestecat cu sifon, răcituri, purcel la tavă sau friptură de curcan la cuptor. La sfârşit, în loc de coniac, se servea cu polonicul o băutură azi complet dispărută, cruşon, ceva între lichior şi salată de fructe, cafea naturală neexistând în comerţ pe atunci.

Oricât ar fi încercat să se abţină, până la urmă oaspeţii evocau patetic vremurile frumoase, „normale”, de altădată, călătoriile în străinătate, câte un refugiat povestea cu accent despre viaţa tihnită din Basarabia şi de bogăţia culinară de acolo, de ultimatumul sovietic din iunie 1940, ca şi despre trecerea precipitată a Prutului, după cum aceia care fuseseră pe front povesteau despre încercuirea de la Dalnik, de Odessa, Crimeea sau Caucaz şi de luptele crâncene purtate cu ruşii… Oamenii îşi aveau centrul de greutate în trecut. De acolo proveneau costumele lor călcate cu grijă, recondiţionate, îmbrăcate numai la sărbători, cravatele, cămăşile, ceasurile Longines sau Doxa, cele câteva bijuterii ale soţiilor, şiragul de perle false ori autentice de la gâtul acestora, eventuala blană sau astrahanul negru, dar şi pieptănăturile, modul de a vorbi – nimeni nu făcea monolog, nici nu râdea strident –, de a povesti despre ceea ce fusese odată. Veselia alterna cu nostalgia, pigmentată cu umor şi chiar cu câteva anecdote înspre dimineaţă. „Ştiţi câte recolte pe an are Uniunea Sovietică?”, întreba cineva şi după o scurtă pauză venea cu răspunsul: „Patru! Una a sa, a doua din România, a treia din Ungaria şi a patra din Polonia…”. Alt musafir reproducea un calambur: „Cică jumătate de Europă este ocupată, iar cealaltă preocupată de Uniunea Sovietică” ori povestea cum fusese despărţit în silabe un cuvânt – călău/zitorul – tipărit într-un articol de ziar ca însuşire a lui Stalin... Ironia, deriziunea, sarcasmul constituiau o formă de consolare, mai ales după înăbuşirea insurecţiei anticomuniste din Ungaria, când se spulberaseră ultimele nădejdi legate de venirea anglo-americanilor.

Un negustor în toată puterea cuvântului a fost până în 1959 proprietarul magazinului despărţit printr-un gard de curtea noastră. Dintre oamenii întâlniţi în copilărie, mi-a impus într-atât încât m-am gândit ulterior că, dacă nu ar fi existat regimul comunist, mi-ar fi plăcut să fiu negustor.

Nicu Prisăceanu avea aproape 60 de ani, era un om sigur de sine, cu un glas baritonal deprins să poruncească. Însă în glasul lui se insinuau melancolia şi chiar o undă de zădărnicie. Avea un magazin încăpător în care lucrau câţiva băieţi de prăvălie şi se desfăceau multe articole: var, vopseluri, cuie, produse de băcănie… Tot lui îi aparţinea şi o cărămidărie aflată în cartier. Îi plăcea să povestească cum venise din Prisăceaua Olteniei în Bucureşti, înainte de Primul Război Mondial, desculţ, după ce absolvise patru clase elementare în satul natal. Intrase la stăpân, urcase toate treptele negustoriei şi ajunsese el însuşi negustor. Unul dintre fiii săi venea să-l viziteze la volanul unei mici maşini decapotabile, Aero Praga. Prisăceanu locuia împreună cu soţia într-o casă-vagon lipită de magazin, ascunsă vederii de o poartă de metal înaltă. I-am călcat pragul de două ori. Mai întâi într-un Ajun de Crăciun, când am mers, împreună cu alţi copii, cu colindul. Ne-a primit răsturnat pe spate într-un fotoliu şi ne-a ascultat atent: părea înviorat de cântarea noastră şi surâdea altor vremuri. La sfârşit ne-a răsplătit generos. A doua oară am intrat acolo când a murit, la puţin timp după întoarcerea dintr-o anchetă şi o detenţie de câteva luni. Nu-l putuseră convinge să renunţe la magazin. Toată lumea din cartier şoptea lucrul acesta. Oamenii veneau acum să-l vadă ultima oară, să aprindă o lumânare sau să lase o floare. Am avut înţelegerea concretă a morţii, privindu-l întins în sicriul descoperit, cu un bandaj de tifon, ce ascundea o rană sau o urmă de lovitură, legat în jurul frunţii. A fost dus la cimitir cu un dric în formă de landou din lemn negru lucios şi geamuri groase de cristal tras de cai „mascaţi”. Îl urma un cortegiu lung, după care m-am ţinut o staţie de tramvai, resimţind o tristeţe străină copilăriei. La scurt timp s-a deschis în fostul său magazin un fel de consignaţie cu tablouri şi obiecte provenind de la oameni închişi cărora le fusese confiscată averea. Nimeni nu se grăbea să le cumpere, astfel încât Statul a tras obloanele şi clădirea a rămas ferecată. După moartea lui Prisăceanu, ultimii comercianţi şi meseriaşi au fost constrânşi, rând pe rând, să renunţe la prăvăliile lor. Peste un an dispăreau şi taxiurile particulare.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News