EXCLUSIV  Derusificarea şi „dezgheţul". Vara în care românii și-au întrerupt concediile de pe litoral pentru a reveni acasă

Apogeul „dezgheţului”

I

Ultimele zece zile din august 1968, de după invadarea Cehoslovaciei, au fost patetice pentru români, euforia alternând cu anxietatea şi entuziasmul cu temerea. Oamenii îşi întrerupeau concediile pentru a reveni acasă, litoralul golindu-se brusc de la Năvodari până la 2 Mai şi Vama Veche. Se colportau zvonuri despre ocuparea ţării de către ruşi, mulţi dintre locuitorii săi, între care foşti deţinuţi politici eliberaţi de graţierea din 1964, fiind gata s-o apere cu arma în mână. O boare cazonă plutea în aer: militari consemnaţi în cazărmi, rezervişti concentraţi, unităţi masate de-a lungul Prutului, exerciţii ale Gărzilor Patriotice, elevi şi studenţi rechemaţi din vacanţă şi trimişi în tabere la cules de fructe sau de porumb...

Apoi, atmosfera de stare de urgenţă se risipise, Ceauşescu plecase în Crimeea, la Soci, unde liderul sovietic Leonid Ilici Brejnev se afla în vacanţă, pentru o vizită de câteva ore şi-o întâlnire cu acesta, încheiată cu un comunicat comun, care, deopotrivă cu fotografia de proastă calitate, nu ocupa mult spaţiu pe prima pagină a „Scânteii”. În ajun, la Liceul „Gheorghe Şincai” din Bucureşti, înaintea examenelor de corigenţă, nişte necunoscuţi pătrunseseră în cancelarie şi dăduseră foc cataloagelor. Incendiul fusese stins, însă autorii rămăseseră neidentificaţi şi nu aveau să fie prinşi niciodată.

„Dezgheţul” început de Gheorghiu-Dej cu câţiva ani în urmă, impulsionat apoi de Ceauşescu, se menţinea la aceleaşi cote. Existaseră şi măsuri contrare, precum Legea 18 din 24 iunie 1968, inspirată dintr-una dată de Ion Antonescu, privind verificarea averilor. Legea 18 îi viza pe medici, îndeosebi pe ginecologii bănuiţi a câştiga bani din chiuretaje clandestine, pe gestionari, magazioneri, responsabili de localuri, pe chelneri, dar articolul 13 menţiona condiţiile în care demnitarii puteau fi cercetaţi în temeiul ei; exclusiv de către Tribunalul Suprem. Legea 18 constituia un avertisment, în sensul că nimeni nu se putea simţi sigur de sine, chiar dacă atmosfera din ţară se relaxase mult în raport cu trecutul. Nu era bine să etalezi automobile de lux, să dai mese costisitoare ori să faci cheltuieli exagerate.

Dezghețul cultural

Nici dezgheţul „cultural”, cu secvenţele sale uluitoare, precum vânzarea Bibliei în librăriile de stat, tipărirea unor autori etichetaţi până nu demult ca „fascişti”, imprimarea unui eseu de Martin Heidegger (alt „fascist”), Ce este filozofia, în deschiderea primului număr al revistei studenţeşti „Echinox”, nu era nelimitat. Fusese scos de pe ecrane filmul regizorului Lucian Pintilie, Reconstituirea. Cenzura nu putuse scoate însă din „România literară” o pagină cu articole elogioase despre film. Intervenise ferm pe lângă şeful statului Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor.

Raporturile dintre Ocârmuire şi intelectuali, îndeosebi cele cu scriitorii, erau optime. În primăvara anului 1968, aripa liberală a scriitorimii repurtase o victorie importantă prin demiterea lui Eugen Barbu de la direcţia revistei „Luceafărul”. Foşti deţinuţi politici, ca Alexandru Paleologu, Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş sau Nicolae Balotă, deţineau rubrici în reviste, tipăreau cărţi, călătoreau în Occident, unii dintre ei semnând articole pe prima pagină a „Scânteii”.

Stăpânirea ştia să fie culantă cu artiştii şi cărturarii, cu scriitorii, deşi unele tarife nu se modificaseră de la mijlocul anilor ’50. O poezie apărută într-una din revistele Uniunii Scriitorilor era plătită cu minimum 200 de lei, echivalent al costului unei mese de două persoane la un restaurant de lux sau cu acela al unei perechi de pantofi buni. Dacă autorul purta un nume sonor, cu sporul de personalitate şi cu eventualul titlu de academician, suma putea atinge 600 de lei; mai mult decât salariul unei femei de serviciu şi mai puţin decât leafa unui institutor. Cu drepturile de autor primite pe un roman, un prozator îşi cumpărase un Fiat 1800. Ar fi putut cumpăra cu aceiaşi bani un apartament central sau două garsoniere.

Pe 16 noiembrie 1968 lua sfârşit Conferinţa Uniunii Scriitorilor la care fuseseră invitaţi toţi cei 5-600 de membri ai Uniunii, ca şi la banchetul oferit în aceeaşi zi la cantina Institutului Agronomic din Bucureşti de către Nicolae Ceauşescu şi premierul Ion Gheorghe Maurer. Cu câteva ceasuri înainte de agapă, Securitatea trecuse prin momente de comică panică. Întrucât nu toţi participanţii la congres erau dispuşi să asculte timp de trei zile nenumăratele luări de cuvânt, parte dintre ei îşi petreceau vremea în braseria hotelului „Athénée Palace”, aflată la câteva zeci de metri de Ateneul Român, sub a cărui cupolă se desfăşura întrunirea. Alţii, între care şi un poet din Braşov, traversau strada la bodega de peste drum. Întorcându-se ostenit de la bodegă, poetul s-a dus să se odihnească în loja oficială pustie. A doua zi a repetat itinerarul. Acolo l-au găsit agenţii în cea de-a treia şi ultima zi a congresului, sforăind, cu un sfert de ceas înainte să se aşeze Ceauşescu în lojă.

Vila scriitorilor

Din 1969, statul acorda pensii scriitorilor. Un membru titular al Uniunii putea primi o pensie variind între 2.000 şi 4.000 de lei, pensiile obişnuite oscilând pe atunci între 500 şi 1.500 de lei. Tot în 1969 a început descentralizarea sistemului editorial, iar peste un an s-a înfiinţat editura Uniunii Scriitorilor, avându-l director pe Marin Preda, neînscris în partid, doi dintre redactori fiind foşti deţinuţi politici. Inaugurarea editurii s-a făcut cu un cocktail servit de o echipă de chelneri stilaţi. Întocmai ca la recepţiile diplomatice, directorul şi soţia îşi întâmpinau oaspeţii în capul scărilor.

La Neptun, pe malul mării, se construia vila scriitorilor, veritabil hotel de mâna întâi cu restaurant, bar şi plajă proprie, situată în vecinătatea reşedinţei lui Ceauşescu. La inaugurare, Zaharia Stancu îi îndemna părinteşte pe doi tineri prozatori care discutau în hol cu un poet cu reputaţie de dandy, fost rapsod proletcultist:

– Haideţi, băieţi, înăuntru, să beţi un Hennessy, să mâncaţi o tartină cu icre de Manciuria; poftim şi dumneata, domnule B...

– Nu intru, a răspuns poetul, până nu sosesc Maria Teresa Leon şi Rafael Alberti. (Doi poeţi exilaţi de regimul lui Franco.)

– Au venit şi ţiganii ăia; au venit şi acum dau iama-n bufet, aşa încât poţi intra liniştit.

Funcţia sa echivala cu a unui ministru. Avea ca maşină de serviciu un Mercedes în care se aşeza pe bancheta din spate. Generos cu scriitorii tineri, dar şi cu cei trecuţi prin închisori, oameni din generaţia sa, le acorda cu largheţe împrumuturi şi ajutoare băneşti. Nu era abordat altfel decât cu „Domnule Preşedinte”, iar secretara sa, doamna Teohari, te făcea să crezi că te afli în anticamera lui Malaxa ori a lui Auschnitt.

„Mă înserez, Dolores” au fost ultimele cuvinte rostite în 1958, pe patul de moarte, de Dan Botta. Frate cu poetul şi actorul Emil Botta, eseist din generaţia interbelică având un ascendent corsican, bărbat înalt şi suplu, cu succes la femei, Dan Botta îl acuzase de plagiat pe Lucian Blaga şi-l provocase la duel. Interzicându-i-se de peste un deceniu să publice, părăsea lumea scârbit şi dezamăgit.

Zece ani mai târziu, în 1968, Editura pentru Literatură tipărea în patru volume legate în pergamoid, aşezate într-o casetă, opera literară a lui Dan Botta, inclusiv eseul Unduire şi moarte, apologie a jertfei supreme formulate într-un comentariu la balada Mioriţa. Postfaţa era semnată de Toma Vlădescu, publicist legionar cu ani grei de închisoare, fost secretar general de redacţie la cotidianul „Buna Vestire”, om rasat, inteligent, cultivat, dar steril. Cele patru volume ale lui Dan Botta, scriitor elogiat frenetic de Mircea Eliade, s-au scurs greu din librării. În 1972 mai puteau fi cumpărate cu preţ redus.

*Notă: Intertitlurile aparțin redacției DCNews

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News