Dan Voiculescu: Am greșit când am ales să susțin guvernul PNL-PD. Încă nu cunoșteam adevărata față a lui Băsescu

Senatorul Dan Voiculescu a publicat ieri pe blogul personal un text în care desfiinţează cu date cronologice informaţiile „pe surse” privind relaţia sa cu şeful statului. „Ştirea de ieri, inventată «pe surse» mi-a ridicat o problemă pe care, recunosc, o credeam lămurită: percepţia publică asupra re­la­ţiei mele cu Traian Băsescu.”

”Ştiu că liderii politici consideră, de regulă, că în politică orice e posibil. Şi realitatea ultimi­lor 20 de ani le dă dreptate. Însă, astăzi, miza mea nu sunt liderii politici. Fiecare dintre ei e li­ber să creadă ce şi cât poate. Ce mă interesează cu adevărat este ce cred românii în gene­ral.”, scrie Dan Voiculescu, citat de Jurnalul National.

”În acest sens, voi face astăzi un scurt istoric al relaţiei mele cu preşedintele în funcţie:

1. În 2004, Traian Băsescu venea, după spu­sele sale, «cu căciula în mână la Grivco», propu­nându-mi să facem guvern împreună, spunând că nu va accepta un premier de la PSD şi că, dacă nu-i dau alternative, va declanşa alegeri an­ticipate, chiar cu riscul amânării integrării în UE. Am acceptat să susţin guvernul PNL-PD, cre­zând sincer că integrarea în UE este mai pre­sus de orice mize politice interne. Am greşit, la fel ca alte milioane bune de români care nu cu­noşteau încă adevărata natură a domnului Bă­sescu. Dar cei care vorbesc astăzi despre «tră­darea» PUR-ului de atunci ar trebui să-şi amin­tească cum au fost aleşi candidaţii la pre­şe­dinţia celor două camere ale Parlamentului.

2. În ianuarie 2005, am avut prima ciocni­re cu preşedintele, care a înţeles că nu va avea ni­ciodată în mine un partener comod, care să îi tolereze tendinţele totalitare. În consecinţă, PUR a fost violent atacat de Traian Băsescu. Nu era simplu, în 2005, popularitatea preşedintelui era uriaşă. A fost un război greu, dar am pre­ferat să ne retragem miniştrii din Guvern şi chiar să ieşim de la guvernare (îşi mai aminteşte ci­neva?! – nu e ficţiune, sunt fapte reale!), după ade­ra­rea la UE, decât să acceptăm orice formă de dictat din partea lui Traian Băsescu.

3. În 2007 am condus Comisia care l-a suspendat pe Traian Băsescu. Mi-am asumat această responsabilitate înţelegând foarte bine care sunt riscurile într-un moment în care po­pularitatea lui Traian Băsescu era ridicată şi foarte puţini îndrăzneau să-l critice. Dacă atunci mai mulţi români ar fi înţeles cât de necesară era îndepărtarea din funcţie a acestui preşedinte, astăzi nu mai vorbeam de salarii tăiate, pensii impozitate abuziv şi, sunt convins, am fi avut TVA redus la alimentele de bază.

4. În 2008, 2009, 2010 şi 2011 am continuat să îl critic pe Traian Băsescu pentru lipsa de vi­ziune politică şi responsabilitate socială, pentru tendinţa sa obsesivă de a-şi subordona instituţiile statului şi de a-şi anihila adversarii, cu orice preţ şi prin orice mijloace. Am devenit pentru Traian Băsescu o obsesie personală. În campania prezidenţială reuşea performanţa de a-mi rosti numele de 10 ori într-un minut (era şi strategie, dar şi voluptatea de a-l ataca pe cel care-l suspendase). După campanie a continuat să se războiască cu prognozele mele economice (care, din păcate, s-au adeverit) cu soluţiile concrete pe care le-am propus – pe care, din când în când, domnul Boc încearcă să le aplice pe ascuns, dar nu reuşeşte pentru că nu le înţelege. Exasperat că nu mă poate controla, Traian Băsescu a ajuns să se întrebe public, într-un moment de sinceritate involuntară, «ce căuta Voiculescu în politică pentru că are deja totul?» – dovedind astfel diferenţa structurală dintre noi: pentru el, politica este un mod de a obţine ceva, pentru mine politica a devenit o opţiune doar după ce, pe plan personal, nu am mai avut nimic de obţinut.

Sunt doar câteva dintre reperele conflictului meu cu Traian Băsescu, care durează de peste 6 ani.

Nu am cu acest om nici o miză personală. Am văzut însă, printre primii, cât de nociv este un astfel de preşedinte, cât rău poate aduce acestei naţiuni un aventurier veleitar fără mi­nime repere istorice, culturale şi politice. Şi, pentru că «nu-mi mai trebuia nimic» pe plan personal, mi-am asumat această luptă publică pe care alţii, cărora, poate, încă le mai trebuia ceva, nu puteau să şi-o asume.

Şi voi continua lupta pentru că sunt învăţat să duc lucrurile până la capăt. În 2007 am început ceva. Este posibil ca, în 2012, să termin ce-am început atunci. Apoi, vom mai vedea”, scrie Dan Voiculescu.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News