EXCLUSIV  „Dator cu o moarte”, de Rodica Mitu. Flaviu George Predescu: Cei care au cunoscut-o îndeaproape se pot considera norocoși. Au avut șansa tangibilității unui suflet sui-generis

Rodica Mitu, redactor-șef adjunct la DC News, ne-a lăsat o carte - „Dator cu o moarte”, un volum postum de poezii și însemnări.

În rândurile de mai jos găsiți prefața scrisă de Flaviu George Predescu:

„Pe mâine, Rodica!

Poeziile și însemnările Rodicăi Mitu văd lumina tiparului în mod tragic într-un volum postum. În astfel de situații, scrierile devin fie encomiastice, fie prea rigide sau șablonarde. 

Cu toate acestea, se confirmă încă o dată că cele mai profunde creații se nasc din suferință. Între aceste alternative, echilibrul care trebuie păstrat este asemenea liniuței dintre anul nașterii și cel al morții de pe o cruce, pe care filozofii l-au atribuit simbolic duratei vieții. Pe de-o parte scurtime, pe de altă parte separație aparent nesemnificativă între cele două numere antipodice, anul de început și cel de sfârșit al existenței fiecărui om; „pentru cuvintele care s-au spus într-un asfințit de pe o cruce spre altă cruce” cum magistral scrie Jose Luis Borges în Alt poem al darurilor. 

Și nu atât scurtimea vieții ne revoltă, cât prea ușoara nimicire a valorilor după care ne ghidăm pe parcursul existenței noastre: dreptatea și sensul. Orice eveniment care prin încălcarea sensului existenței sfârșește în prematura dispariție a unei vieți curate și nevinovate, ne înfurie și ne dezarmează, făcându-ne să întrebăm: de ce?  

Rodi părăsește această lume la anii prefixului trei, alăturându-se unei companii celeste excepționale. O întreagă întreprindere de nume pecetluite în mod injust cu o existență efemeră. Întrebarea-ghilotină, la care nu s-a găsit un răspuns de minimă consolare pentru cei care pierd oameni dragi, continuă să își caute de milenii răspunsul. 

Poemele din Dator cu o moarte poartă în ele sentimentul revoltei și ironiei față de boală și defect: „chipul din oglindă nu e al meu/ și atunci, nici numele nu-mi aparține” (Din oglindă). Nevoită să se maturizeze de timpuriu, din cauza suferinței, poeta se identifică în mod tragic cu propria durere: „uneori, nici nu mai înțeleg unde începe ea/ și unde încep eu” și conchide în mod dramatic replica nemiloasă a Durerii: „voi dispărea numai alături de corpul care mă poartă” (Femeie trebuia să fii!). 

Aceste poeme nu sunt recomandate cititorului prea empatic. De la un capăt la celălalt este vorba despre suferința unei ființe delicate care își resemnifică firul existențial căutând un neobosit antidot la resemnare: „sunt canapeaua cu flori albe ce a luat forma durerii/ Sunt iar puternică în îmbrățișarea mamei” și din nou aceeași luciditate care devine o marcă înregistrată a scrierilor Rodicăi Mitu: „La patru și zece mă uit la străina din oglindă” din poemul omonim. Autoarea ne atrage constant atenția asupra acestui decalaj dintre sufletul și corpul ei, dintre mintea și înfățișarea ei, dintre capacitățile sale intelectuale și capacitățile sale fizice. În „Trenul organelor” accentul devine zguduitor:  mă gândesc la toate cuvintele pe care nu le voi mai putea/spune niciodată /,,te iubesc, soțul meu”/ ,,te iubesc, copilul meu” comparându-se cu acest tren (al organelor) care parcă se dezintegrează, autoarea cere ca totul să se oprească pentru a putea coborî sau să fie dusă cât mai grabnic la ultima oprire. 

Poemele continuă în aceeași notă simbolic-revendicativă, iar unul dintre cele mai semnificative este „Caut un punct”. Stăpână pe propriile-i emoții, autoarea ne arată, de fapt, care sunt adevăratele realități ale vieții, mai exact atunci când prin condiția ta ajungi un cerșetor în propria-ți casă în care dorințele pe care ești nevoită să le cerșești sunt atât de firești pentru noi ceilalți, încât au intrat în rutină, ba chiar uneori ajung să ne plictisească: o plimbare spontană, o privire ridicată sau o palmă pusă-ntr-o altă palmă. Și lista continuă. Toate cele pe care le cere Rodi sunt lucruri firești, obișnuite, specifice unei vieți obișnuite, de care în mod inexplicabil n-a putut beneficia. 

În același poem devine reflexivă și se întreabă ceva la care mulți nu ne-am gândit: de ce spunem „Tatăl nostru” și nu „Tatăl meu”? Întrebarea devine retorică dacă ne aplecăm asupra temei pe care o ridică autoarea și care ne îndeamnă să conștientizăm încă o dată că Dumnezeu ne vede cu aceiași ochi pe toți ai Lui, doar noi, în mândria pe care o lăsăm să ne stăpânească uneori avem impresia că suntem mai buni decât ceilalți. Și iarăși mă întorc la borgesianul Alt poem al darurilor: pentru dragoste, care ne îngăduie să-i vedem pe ceilalți/ Așa cum îi vede Dumnezeu”. Căci da, despre dragoste este vorba în toate scrierile poetei.  

În alte situații, nevoită să-și restrângă universul din cauza bolii, Rodica redimensionează realitatea în care trăiește: „am deschis robinetul/ și a început să plouă” (Ploaia din robinet) și schimbă registrul stilistic în altele ca „Vis convocat” unde eliberează jocul și ironia, probabil față de incapacitatea oniricului de a reprezenta lucrurile altfel de cum sunt și în realitatea cea crudă: „Trebuia transformare/ Nu nesfârșita amânare” și decretează în notă postmodernă: „Fii bine intenționat/ Sau vei fi concediat.” 

Un poem aparent naiv, dar notabil tocmai pentru că este dezbrăcat de haina tristeții, „Poezie, încă fără nume”, dezvăluie un spirit ludic, probabil rodul unei stări de bine. Din acest punct de vedere, Rodi se încadrează în tiparul celor mai mulți poeți, care scriu impulsionați de sentimente extreme, îndeobște antagonice și dominate de splin. 

Însemnările sale au o valență jurnalieră și chiar testamentară, dar unele dintre ele au și caracteristicile unor poeme în proză. Răspunsurile pe care le caută autoarea în dialoguri sau autointerogații se referă la aceleași teme existențiale, la fel ca în poeme: relația ei cu cotidianul, cu boala, cu ceilalți. Din recuzita cotidianului Rodica poate „lucra” cu orice. Este specialitatea ei, iar acest aspect s-a reflectat cu prisosință în excelenta sa activitate jurnalistică. Oameni, mâncăruri, stiluri vestimentare, preferințe, tendințe, dialoguri, toate fac parte din decorul pe care îl stăpânește și pe care îl observă necontenit reformulându-l după cum dorește. 

Cei care au cunoscut-o pe Rodica Mitu îndeaproape se pot considera norocoși. Au avut șansa tangibilității unui suflet sui-generis care s-a pus în palma celorlalți. Din scrierile sale răzbate un simț estetic opus lumii cu care suntem obișnuiți, adesea sufocată de competitivitate și anxietate. Deși dramatic, mesajul său liric are o nuanță de împăcare, nu una de resemnare. 

Printre toate acestea ea a continuat să meargă înainte cu speranță, fapt reflectat atât în scrierile sale intime cât și în articolele de presă. Această plachetă postumă ne-o face accesibilă și indimenticabilă, dar sub o altă formă. În astfel de situații scrierile iau valență de rugăciune. Toate creațiile sale, ne ajută să înțelegem cât de norocoși suntem că suntem așa cum suntem”.

Cartea „Dator cu moarte” poate fi citită aici - https://media.dcnews.ro/other/202303/1-dator_cu_o_moarte_rodica_mitu_90441300.pdf

VEZI ȘI: Rodica Mitu (DC News), despre Piersic Jr: A fost cea mai tare noapte din viața mea. Mi-a zis să mai scriu. O să-mi amintesc mereu. Numai că mă gândesc și mă simt fericită... - https://www.dcnews.ro/rodica-mitu-dc-news-despre-piersic-jr-a-fost-cea-mai-tare-noapte-din-viata-mea-mi-a-zis-sa-mai-scriu-o-sa-mi-amintesc-mereu-numai-ca-ma-gandesc-si-ma-simt-fericita_908414.html

VEZI ȘI: Dator cu o moarte, de Rodica Mitu. Bogdan Chirieac: Rodicuța frumoasă, așa cum am și anticipat, nu a murit. Este alături de noi în continuare - https://www.dcnews.ro/dator-cu-o-moarte-de-rodica-mitu-bogdan-chirieac-rodicuta-frumoasa-asa-cum-am-si-anticipat-nu-a-murit-este-alaturi-de-noi-in-continuare_908384.html

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News