De ce a ajuns Pacino mai bun ca De Niro? Răzvan Ionescu: Nu îl mai ajută fizicul, e robul unor strâmbături

Răzvan Ionescu: Dacă te prefaci, dacă nu ești adevărat lumea simte. Acum, noi trăim într-o perioadă în care suntem o societate de mucava, nume de mucava, totul este în exterior. O să vă dau un exemplu cu doi mari actori, pe care îi ador, nu din România, e vorba de De Niro și de Pacino. Nimeni nu le poate contesta valoarea. Dar sunt școli diferite. Pacino e școala lui Lee Strasberg. În care totul pornește din interior către afară. Caut personajul în interior, din interior îl construiesc, și mă trezesc că apare într-un fel. Sunt elemente exterioare care, pe parcursul repetițiilor, apar. Ăsta e Pacino.

De Niro e școala Stellei Adler. Care e invers. Din afară, către interior. De aceea, De Niro, în marile roluri, Taxi Driver, New York, New York, Viața boxerului Jake LaMotta a făcut niște modificări, cu propriul lui trup, și-a pus, până la urmă, viața în pericol. În Taxi Driver s-a drogat, în New York, New York a învățat să cânte la saxofon, ați văzut ce modificare fabuloasă era. Eh, în momentul în care amândoi au ajuns către 80 de ani, cum sunt acum – poate că Pacino e puțin mai în vârstă, Pacino e mai bun.

Pentru că interiorul tot acolo lucrează. Pe De Niro nu îl mai ajută fizicul să se schimbe în toate felurile și atunci și el e obligat să facă acest traseu, dar rămâne robul unor strâmbături, al rictusurilor; din când în când îți aduci aminte de el așa.

Criza teatrului- actorul nu mai e obligat să gândească

Criza teatrului românesc se produce fiindcă actorul nu mai e obligat să gândească, spune Răzvan Ionescu. Liviu Ciulei, Octavian Cotescu sau Ovidiu Schumacher puteau face actori și dintr-un reflector.

R.I: În spectacolul, „Visul”, un exercițiu de improvizație, intram unul  câte unul, toți studenții din grupă. Și Meșterul (Octavian Cotescu) sau Ovidiu Schumacher, care era asistent, spunea: „Răzvan, intri”. Și eu, prin felul în care mă mișcam, umblam, descriam ritmuri de gând, descriam un spațiu, un loc al meu. Și, la un moment dat, când profesorul socotea de cuviință spunea: „Catrinel”. Și Catrinel Dumitriu intra în chestia asta. Acum, nu întotdeauna Catrinel sau oricine altcineva pricepea ce am făcut eu acolo. Se năștea o încurcătură pe care trebuia să o rezolvăm amândoi. Până la a nouălea, al zecelea care intra, ieșea ceva fabulos! Se crea o lume și erau niște încurcături extraordinare. Te obliga să gândești. Acesta este secretul profesorului Cotescu, care este secretul lui Ciulei. Cum spunea un coleg mai bătrân al nostru – Ciulei, și la rândul lor Cotescu și Schumacher, cu metoda lor, puteau să facă actori și din reflectorul ăsta.

Pentru că Ciulei spunea următorul lucru: ce a fost la început? Noi, teologii, am spune Cuvântul, că așa am învățat. Ei bine, nu! La teatru, lumea a început nu cu Cuvântul, ci cu Gândul. Gândul este cel care naște Cuvântul. Cuvântul naște starea, situația și relația și mișcarea și tot ce se întâmplă în scenă. Ciulei spune teatrul este un exercițiu de logică. Dacă urmezi acest traseu, poți ajunge actor. Nu e obligatoriu să ai talent, dar dacă ai talent, e și mai bine. Ceea ce s-a întâmplat în ăștia treizeci de ani în teatrul românesc – nu o spun eu, îl citez pe Liviu Ciulei – au fost lucruri ilogice.

I.V: Care e cel mai ilogic care s-a întâmplat?

R.I: Păi cel mai ilogic este că se aruncă pe replică, și nu e gândul înainte. E forma asta care ne interesează, de din afară, în loc să pornesc înăuntru.

Podcastul Avangarda poate fi urmărit pe platforma youtube.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News