De ce Marcel Proust ieșea din casă doar noaptea. Boala care l-a țintuit la pat, într-o cameră izolată fonic, ani de zile

Marcel Proust, faimosul scriitor francez, a suferit de astm sever, o boală care i-a afectat semnificativ viața și obiceiurile. Astmul l-a determinat să ducă o viață retrasă și să evite socializarea în timpul zilei. De multe ori, ieșea din casă doar în toiul nopții pentru a evita factorii declanșatori ai crizelor de astm, precum poluarea, praful și polenul, dar și din cauza sensibilității sale extreme la frig și umezeală.

Această afecțiune l-a făcut să-și amenajeze o cameră specială, izolată fonic și acoperită cu plută, pentru a se proteja de zgomot și praf. Această izolare i-a permis să se concentreze pe scris, contribuind la crearea operei sale monumentale, "În căutarea timpului pierdut". În această lucrare, Proust a reușit să transpună complexitatea vieții și frica de moarte, în ciuda limitărilor impuse de boala sa.

Se izola cu orele ca să scrie

La 35 de ani, Marcel Proust începe să scrie „În căutarea timpului pierdut”, o lucrare monumentală care îl ține legat cu orele de manuscris. Din cauza astmului, este adesea țintuit la pat și nu iese din casă decât în mijlocul nopții, participând la dineuri somptuoase la Ritz sau vizitând locuri unde putea sp bea și să fumeze. În cele din urmă, cartea este publicată, dar inițial nu atrage decât ridiculizări. Toți editorii refuză să publice această explorare elaborată a stărilor sufletești rafinate. Totul se schimbă când premiul Goncourt îi recunoaște valoarea, încununându-i pentru prima dată această saga extraordinară. 

La 9 ani se îmbolnăvește de astm

Născut pe 10 iulie 1871 la Paris, Macel Proust a avut o copilărie lipsită de griji, după cum reiese din enciclopedia virtuală Wikipedia. În familia sa, viața era ușoară și palpitantă. Tatăl său, Antonin, era profesor de medicină și deținea catedra de igienă la Facultatea de Medicină. Mama lui, Jeanne Clémance Weil, era o femeie elegantă și cultivată, pasionată de literatura engleză. Așadar, Marcel și fratele său mai mic cu doi ani, Robert, s-au bucurat de avantajele „La Belle Epoque” ca membri ai marii burghezii evreiești, liberală și intelectuală.

Era extrem de sensibil încă din copilărie. Până la opt ani, de exemplu, nu putea adormi fără să primească un sărut de la mama sa. La nouă ani, însă, a avut loc un incident marcant și permanent: după o plimbare în Bois de Boulogne a suferit, din senin, o criză severă de astm.

Îi plăceau femeile ușoare

Mai puțin cunoscută este pasiunea lui față de femeile adulte, încă din adolescență. Se zice că îi plăcea să fie "folosit", avea fel și fel de fetish-uri ciudate - de unde și inspirația pentru multe dintre scrierile sale. Fascinat de o lăptăreasă din strada Fontaine, într-o zi intră în prăvălia acesteia cu un buchet în mână și, fără prea multe introduceri, o întreabă dacă ar putea face dragoste cu ea. Refuzat, puberul Marcel nu se lasă descurajat.

Așa arăta Marcel Proust proaspăt ieșit din adolescență, pe vremea când locuia cu mama și curta femei mature.

Femeile mai libertine îi captează interesul, le observă trecând pe aleile din Bois de Boulogne și devine rapid un companion fidel al Laurei Haymann, o mondenă renumită. La treizeci de ani, Laura își deschisese un salon literar și monden unde se adunau personalități importante și oameni de litere. Încântată de acest tânăr de 19 ani, îl ia peste tot și îl numește „micul meu bibelou de Saxa psihologic”.

O altă femeie atrăgătoare îi captează atenția, actrița Louisa de Mornand, căreia îi trimite mesaje îndrăznețe. O altă "țintă" este Madame Strauss, mama prietenului său Jacques Bizet și văduva autorului operei „Carmen”. Ea este o femeie seducătoare și plină de energie, ale cărei remarci pline de umor sunt apreciate de cei din jur.

După moartea mamei se instalează haosul în viața lui: doarme toată ziua până la miezul nopții și trăiește în mizerie

În 1905, Marcel Proust suferă o pierdere devastatoare: moartea mamei sale, de care era foarte atașat. Afectat profund, decide să părăsească apartamentul familial plin de amintiri și se mută la numărul 102 pe bulevardul Haussmann. Noul apartament este sumbru, iar Marcel începe să iasă din casă tot mai rar. Deși crizele de astm devin tot mai frecvente, refuză tratamentul medical, considerând că medicina este „o știință esențialmente comică”. Viața lui devine din ce în ce mai dezordonată, ajungând să se trezească la unsprezece seara sub pretextul că noaptea este mai productiv.

Nu-și face curat în casă, nu se spală cu lunile, mănâncă doar orez fiert și pâine cu gem și scrie încontinuu, fără oprire, atunci când nu doarme. Din bărbatul ferchezuit și mereu atent cu imaginea sa, acum se poartă neîngrijit, își lasă barbă și nu mai vrea să vorbească nimanui. Doar să scrie. Și asta numai... noaptea, niciodată în timpul zilei. Tot ce scria în timpul zilei arunca la coș, nu era bun, nu era ce trebuie.

*Jeanne Proust, mama lui Marcel Proust

Viață de pustnic, provocări editoriale, dușmănii

Începând o viață de pustnic, Marcel Proust își continuă cercetările asupra oamenilor din înalta societate, interogându-și interminabil prietenii despre detalii precum o anumită umbrelă sau pălărie a unei ducese pe care nu o mai văzuse de o săptămână și... alte ciudățenii. Obsedat de informație și detaliu, obține confidențe și de la servitori, valeți, majordomi, băieți de hotel sau comisionari.

În 1907, Proust are o nouă întâlnire și se îndrăgostește din nou. În timpul unei călătorii în Normandia cu un automobil al Companiei Unic, condusă de Jacques Bizet, îl cunoaște pe Alfred Agostinelli, un șofer tânăr și frumos. Inteligent și sensibil, Agostinelli devine rapid secretarul său personal. El este cel care-i și dactilografiază manuscrisul al cărui prim volum este finalizat în iulie 1911. Cu toate acestea, spre surprinderea și consternarea lui Proust, „În căutarea timpului pierdut” nu e pe gustul editorilor și nimeni nu dorește să-i publice opera.

Fasquelle respinge manuscrisul, Gilendorf îl refuză, iar Gallimard nu-l vrea nici el. În cele din urmă, doar Bernard Grasset acceptă să îl publice în martie 1913, dar pe cheltuiala autorului. Și de această dată, este un eșec. Când cartea apare în noiembrie, sub un alt titlu, „Swann”, criticii, la fel de neînțelegători ca întotdeauna, o consideră dezordonată și improvizată.

O cunoaște pe  Céleste Albaret care-i devine amantă și... sclavă

Tânăra de 24 de ani a intrat în viața lui pe neașteptate. S-a căsătorit de curând cu Odilon Albaret, un șofer de taxi de care Proust se folosește frecvent, trimițându-l în curse nocturne, tocmai în celălalt capăt al Parisului, pentru a-i găsi prietenii pe care Marcel avea chef să-i vadă indiferent de oră. Céleste îl  veghează nonstop, petrece mult timp cu amantul său (Marcel Proust), îi face toate capriciile și nu e deranjată că bărbatul devenise, din cauza bolii, din ce în ce mai maniac și de nestăpânit. Trebuia să-i schimbe cearșafurile în fiecare zi pentru că le umezea mereu în timpul nopții. Nici un săpun nu era tolerat de marele scriitor. Proust prefera să se tamponeze cu un șervet de pânză și să se șteargă cu un altul. Nu suporta parfumul floral și cerea mereu să fie scoase florile din încăperile în care intră.

În curând, nu va mai putea merge de la pat până la ușă fără să cadă. Cu toate acestea, continuă să lupte, temându-se să nu moară înainte de a termina „În căutarea timpului pierdut”. În octombrie 1922, se îmbolnăvește de guturai și refuză să se hrănească, tolerând doar berea foarte rece pe care Odilon i-o aduce de la Ritz.

Pe 17 noiembrie, la ora 3:30 dimineața, îi dictează Celestei două pagini zguduitoare despre moartea lui Bergotte, marele romancier din „În căutarea timpului pierdut”. Câteva ore mai târziu, se stinge din viață.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News