• De la macaroane, compot, zacuscă şi ciorapi de lână la apartamente şi case. Românii SUFERĂ alături de refugiaţi. Nu suntem cei mai bogaţi, dar avem o vorbă: dar din dar se face Rai

De ce ajutăm? Pentru că aşa suntem noi, românii, ni se clatină sufletul când vedem femei înlăcrimate şi urşi de pluş agăţaţi de mânuţele vreunui copil. Sau copii agăţaţi de câte-un urs de pluş, căci de multe ori păpuşoiul ăla e de două ori mai mare decât fărâma de om care-l poartă după el. Pentru că ne place să credem că din macaroanele şi sardinele şi compotul pe care le ducem la graniţă se vor înfrupta semeni de-ai noştri care poate n-au mai mâncat de două zile. Pentru că suntem neam aiurea de sensibil şi încep să ne doară gândurile când ştim că putem face şi nu facem. Pentru că ne imaginăm că şosetele duse de noi vor încălzi, câteva zile la rând, picioarele unor fete tinere sau tălpile prea mult umblate ale vreunui micuţ înfrigurat.

Nu suntem cei mai bogaţi din Europa, dar avem inimă rodnică şi simţire mănoasă. Suntem făcuţi din suflare de bunătate şi lăsaţi aşa, de la Dumnezeu, să bântuim lumea cu toate cele bune la vedere. Nu de la noi vine vorba “dar din dar se face Rai?” Cine-o fi zis-o prima dată? Suntem darnici pentru că am fost învăţaţi cu sărăcia, cu raţia, cu cartela, cu jumătatea de litru de ulei pe lună. De-aia ne rupem pe din două acum şi ne împărţim puţinul cu cei “fugiţi de-acasă”, cu rătăciţii istoriei care se scrie acum, cu fraţii de graniţă. De-aia când vedem fotografii cu femei ucrainence strânse-n jurul unui maldăr de sticle şi meşterind la “molotoave” ne pierdem un pic prin noi. Ne învârtim puţin pe-acolo prin întuneric până ne dezmeticim şi-apoi fugim acasă să umplem plasele cu franzele, biscuiţi, zacuscă şi ce mai găsim prin cămară ca să le ducem şi lor, “călătorilor prin lume” care fug cât văd cu ochii ba prin Cehia, ba prin Polonia sau Germania, numai înapoi acasă nu. Deocamdată. De-aia dăm fuga la bancomat să urcăm o sută-două de lei în contul celor care acum au nevoie de oricât. De-aia un copil de 12 ani din Braşov a donat 10 lei, banii lui de buzunar, pentru refugiaţi. Cel mic ştia că 10 lei contează şi la vreme de pace, cu atât mai mult pe timp de război. De-aia mai mulţi sibieni au ajutat, într-o benzinărie, un grup de ucrainieni cu conturile blocate şi le-au alimentat maşinile din banii lor. De-aia Elena Merişoreanu, Maia Morgenstern şi alţii şi-au pus la dispoziţie apartamentele şi casele pentru refugiaţi. De-aia mai mulţi proprietari de pensiuni din Bacău s-au dus la Chişinău pentru a prelua refugiaţi ucrainieni. De-aia Biserica Baptistă din Brăila adăposteşte în momentul de faţă, în propria clădire, 10 oameni iar pentru weekend e pregătită să primească peste 50 de familii. De-aia un bunic a împărţit bani româneşti copiilor care au trecut vama, ca şi când i-ar fi venit pensia în ziua în care nepoţii i-au păşit în bătătură. De-aia organizaţiile nonprofit nu mai prididesc cu căratul, cu sortatul, cu mutatul. De-aia voluntarii îngheaţă în Vama Siret iar elevii şi profesorii din toate oraşele strâng saci cu de toate pentru refugiaţii din Infern. De-aia iubesc eu ţara asta şi n-aş da-o pe şapte Americi! Pentru că suntem cu toţii fii ai lui Dumnezeu şi ştim că fraţii nu trebuie să plângă niciodată singuri, ci numai împreună.

Ăştia sunt România şi românul meu. Din “pricina” lor mi se umflă pieptul de mândrie. E realitatea de-acolo din fotografie, e totul prins în cadru still. Bătrânul care împarte bani, ardelenii care pun benzină în maşinile unor străini, copilul care întinde o bancnotă de 10 lei către un voluntar…totul e prins în stop-cadru. Şi nimeni nu mă poate convinge că e altfel decât e, că e fanfaronadă media, tartuferie sau vicleşug “de cameră”. E lumea din care fac parte şi eu, e România care ajută şi ştie să sufere la comun. E România fără cosmetică de creion şi fără spoială de binefacere. E România care încă mai crede că plăsuţa cu orez, napolitane şi ceva creioane colorate face minuni la vremuri de mare nevoie.

După opt zile de război, Ucraina pare o țară în derivă. Nu şi înfrântă. Mii de oameni au hotărât să-și părăsească țara, de frica morții. În România au ajuns aproximativ 35 000 de oameni care, pentru moment, nu mai au nimic. Poate doar un soţ şi un tată care au rămas în urmă să lupte, o păpuşă din cârpe la subraţ şi-o cană cu ceai.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News