EXCLUSIV  Derusificarea şi „dezgheţul”. Maică, către Patriarh: „Bucuraţi-vă, Înaltpreasfinţite! A murit! Ce-or mai trage dracii acum de sufletul lui!”

”În 1949, A.E. Baconsky tipărise într-o revistă poemul La frasinii din răscruce, care conţinea o strofă socotită etalon de enormitate proletcultistă: „Mai trece-o noapte şi mai trece-o zi/ Se ascute lupta dintre clase/ Iar chiaburii se arată-a fi/ Elemente tot mai duşmănoase”. În 1969, A.E. Baconsky publica un volum de versuri cu titlu greu de închipuit într-o ţară cu regim comunist: Cadavre în vid. Eugen Jebeleanu, care îi dedicase trei poeme lui Stalin cu prilejul morţii, într-un număr din „Contemporanul”, deţinea în aceeaşi revistă, complet metamorfozată la sfârşitul anilor ’60, o rubrică săptămânală unde strecura „şopârle” şi formula judecăţi liberale.

Lipsit vreme îndelungată de dreptul de semnătură, constrâns de împrejurări să iscălească sub pseudonim, Petru Comarnescu, intelectual din generaţia interbelică, era numit în 1966 comisarul pavilionului românesc al Bienalei de la Veneţia. România participa din 1958 la Bienală cu pânze de pictori anoşti, conformişti ori expiraţi. În 1966, pavilionul său era panotat cu lucrările lui Ion Ţuculescu, artist mort în mizerie şi anonimat în 1964. Lui Comarnescu i se alocaseră fonduri care îi îngăduiau să dea cocktailuri şi să invite la masă, la restaurant, ziarişti şi critici de artă. De la Veneţia pleca în Elveţia să o viziteze pe Carola Gideon-Welker, exegetă a lui Brâncuşi, iar de acolo la Paris, întorcându-se acasă prin Italia.

Când actorii Teatrului Municipal au plecat în 1969 într-un turneu la Florenţa, li s-a recomandat să dea interviuri la Europa Liberă. De altfel, în emisiunile Europei Libere puteau fi auziţi scriitorii Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Ioan Alexandru, Marin Sorescu. La Paris, aceştia frecventau cenaclul emigrantului basarabean Leonid Mămăligă-Arcade, unde prozatorul Ştefan Bănulescu citise o nuvelă care l-a entuziasmat pe Mircea Eliade. Dacă, la începutul anilor ’60, Eliade era înjurat în „Glasul patriei”, o publicaţie destinată Exilului, şi numit acolo „fascist”, în 1967 un număr al revistei „Secolul XX” se deschidea cu nuvela sa Domnişoara Christina, iar în 1969 era tipărit în zeci de mii de exemplare cu Nuntă în cer şi Maitreyi.

Susţinând un ciclu de conferinţe, muzicologul George Bălan pusese să fie atârnat în sală portretul lui Beethoven pe locul unde spânzura chipul lui Lenin şi vorbise despre compozitorii avangardişti Messiaen, Webern şi Stockhausen. Tinerii erau ahtiaţi după tot ceea ce venea din Occident. De aceea, în mai 1968, când au izbucnit violentele mişcări de stradă de la Paris, care au scurtat cu o zi vizita generalului De Gaulle în România, le era greu să creadă că studenţii francezi deveniseră maoişti.

Pe atunci, Ambasada chineză din Bucureşti era instalată într-o clădire de la intersecţia bulevardului Dacia cu strada Polonă. Trecând prin dreptul ei, în drum spre Parcul Ioanid, unde se duceau să chiulească, elevii unui liceu din apropiere luau de la intrarea în ambasadă cărticele de un roşu aprins, de mărimea unei agende de buzunar, legate în vinilin, cu „învăţăturile” lui Mao Tse Tung, pe care un funcţionar îmbrăcat într-o tunică de culoarea leşiei, închisă până la ultimul nasture de sub gât, le dăruia cu generozitatea mecanică cu care împart sectanţii broşuri. Ajunşi în parc, elevii le foloseau ca substitut de minge, lovindu-le cu piciorul până le făceau ferfeniţă.

Meschină, cenuşie, ternă, presa centrală din România s-a limitat ani la rând la trei cotidiene şi un ziar de seară cu mai puţină ideologie şi mai multe ştiri. Radio Bucureşti avea un singur program. Înfiinţarea Televiziunii, în 1957, a constituit o noutate. Aniversându-se cinci secole de atestare documentară a Bucureştilor, în 1959, s-au difuzat câteva emisiuni reuşite, Maria Tănase lansând într-una dintre ele cântecul Bade-al neichii, Bucureşti, compus de Ion Vasilescu.

În 1963 nu s-a mai transmis parada militară de 7 noiembrie de la Moscova, transmiţându-se însă, în aceeaşi lună, ceremonia înmormântării preşedintelui american Kennedy, asasinat la Dallas. 

În iarna anului 1964, Televiziunea relua Festivalul de la Sanremo şi difuza ciclul Din istoria universală a teatrului, prezentat de Ion Marin Sadoveanu, ilustrat cu scene jucate în direct de actori. Aşezat într-un fotoliu cu dimensiuni de jilţ, îmbrăcat într-un costum elegant, cu batistă la buzunar, conferenţiarul vorbea liber, răsucind între degete un stilou. În anii următori, se difuzau serialele Sfântul şi Evadatul, unul englezesc, celălalt american, şi episoadele dramatizării Iubirea e un lucru foarte mare („Tanţa şi Costel”), după o nuvelă de Ion Băieşu, în care Coca Andronescu şi Octavian Cotescu persiflau limba de lemn şi kitschul socialist. Tot pe atunci a putut fi auzită într-un telejurnal o ştire rămasă de pomină: „Tovarăşul Gheorghe Cioară a plecat pe calea aerului la Budapesta”.

Actorii de revistă, formaţi în bună parte în epoca interbelică, îşi îngăduiau pe scenă unele libertăţi. Pe când se juca în Bucureşti piesa Domnul Puntilla şi sluga sa, Matti, de Bertolt Brecht, dramaturg cu convingeri de stânga, N. Stroe evoca într-un spectacol următorul dialog:

– Sărut mâinile, scumpă doamnă, ce mai faceţi, de unde veniţi – aţi fost cumva la Domnul Puntilla...?

– Nu ţi-e ruşine, domnule, să-mi pui asemenea întrebare? Eu sunt femeie serioasă!

Cu prilejul ultimei vizite a lui Hruşciov în România, Gheorghiu-Dej îl adusese pe Mircea Crişan să-i distreze. Era de faţă şi un traducător. Comicul a mieunat ca pisica, a lătrat precum câinele, a imitat răgetul tigrului şi răcnetul leului, spunându-i apoi translatorului:

– Acum tradu!

Apărea în emisiunile de varietăţi ale Televiziunii o septuagenară apelpisită, Elena Zamora, angajată în tinereţe a unui teatru de revistă din Paris, de unde Constantin Tănase o adusese la „Cărăbuş”. Elena Zamora interpreta cântece de pahar din repertoriul Bucureştiului interbelic, romanţe, şansonete. Lumea era bucuroasă că poate auzi din nou Ţărăncuţă, Zaraza, Mână, birjar!, Te-aştept deseară-n Cişmigiu, Aprinde o ţigară, bucăţi interzise multă vreme. Nostalgia trecutului continua să fie puternică. În mai 1966 a reapărut pe frontonul Ateneului efigia lui Carol I, încadrată de inscripţia „Regele Românilor”, după ce zăcuse sub un strat de var împreună cu chipurile câtorva voievozi. Vestea a făcut senzaţie; mulţi se duceau la faţa locului ca să se convingă. O surpriză a constituit-o şi apariţia în magazine a sticlelor de vin cu etichete pe care scria: Fetească Regală.

Nu mai nădăjduia nimeni într-o răsturnare politică sau schimbare de regim. Trecuse vremea rezistenţei prin râs, când oamenii îşi şopteau prin bodegi şi restaurante pluguşoare anticomuniste, epigrame atribuite lui Păstorel Teodoreanu, chiar şi după ce acesta fusese închis, sau calambururi care stabileau deosebirea dintre actriţele Aura Buzescu şi Lica Gheorghiu (fiica lui Dej), prima fiind talentată, iar ultima tare-n tată.

Persista însă plăcerea de-a povesti, evoca şi tăifăsui; de a rechema, sub o formă sau alta, trecutul la reuniuni de familie şi petreceri:

– Pe 6 martie 1953 – începea cineva de la masă –, comuniştii erau în mare dilemă după anunţarea la radio a veştii morţii lui Stalin. Ziua aceea de doliu era şi zi de sărbătoare: se aniversa venirea la putere a Guvernului Groza, pe 6 martie 1945. Aşa încât, Stăpânirea dădea din colţ în colţ, neştiind ce să facă: să pavoazeze ori să coboare steagurile-n bernă?...

– Încă şi mai încurcată – intervenea altcineva – era Patriarhia. Preoţilor nu le venea să creadă că trebuie trase clopotele la moartea fostului seminarist care asasinase mii de clerici, dărâmase biserici ori le închisese. Intrând în odaia Patriarhului, ca să-i ia resturile micului dejun, o maică i-a anunţat vestea cea mare: „Bucuraţi-vă, Înaltpreasfinţite! A murit Stalin!”. Adăugând apoi: „Ce-or mai trage dracii acum de sufletul lui!”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News