EXCLUSIV Derusificarea şi "dezgheţul" (Scene de istorie recentă din anii 1960-1970). Escrocherie de proporţii
DCNews vă prezintă în rândurile următoare un fragment din cartea lui Dan Ciachir, Derusificarea şi „dezgheţul" (Scene de istorie recentă din anii 1960-1970.
La câteva luni după „Stabilizarea” din 1952, un escroc a cerut unui gipsar să-i toarne câteva seturi de statuete, de mărimea unor bibelouri, înfăţişându-i pe „clasicii” doctrinei comuniste: Marx, Engels, Lenin, Stalin. Făcând rost de o Pobedă condusă de un complice îmbrăcat, ca şi el, în haină lungă de piele, escrocul se ducea la sediul raional sau regional de partid când ştia că avea loc o plenară locală, trecea de portar cu un „Noroc bun, tovarăşe!”, intra în sală, urca la tribună, întrerupându-l pe vorbitor, scotea din geantă şi aşeza la vedere cele patru statuete de gips, anunţând că partidul a hotărât să le răspândească în serie largă, în aşa fel încât să nu lipsească din niciun sediu PMR şi din nicio casă de activist... Întreba cine şi cu câte comenzi se înscrie, strângea banii, îi lăsa în dar cele patru mostre prim-secretarului, îi arunca în treacăt portarului acelaşi salut, se suia în Pobedă şi dispărea... Cei doi au fost prinşi din întâmplare. Trăgând la hotelul „Minerva” din centrul Craiovei, ceruseră masa în cameră, iar picolul care-i servise fusese surprins să vadă teancuri de bancnote de 1, 3, 5, 10, 25 şi 100 de lei aşezate pe covor. Îi spusese responsabilului, iar acela chemase Miliţia.
Altă escrocherie „artistică” de proporţii s-a produs în 1957. Un muzeograf al Galeriei Naţionale a sustras peste 20 de lucrări de Nicolae Grigorescu, înlocuite cu falsuri executate de el, pe care le-a vândut cu sume de până la 5.000 de lei. Dintr-o consignaţie, G. Călinescu a cumpărat două dintre acestea, iar compozitorul Marţian Negrea a dat 10.000 de lei pe alte pânze măsluite. Descoperit un an mai târziu, falsificatorul risca să fie condamnat la moarte: o lege din 1958 pedepsea cu glonţul orice prejudiciu adus „avutului obştesc” de peste 100.000 de lei. Legea nu putea fi aplicată retroactiv, aşa încât a primit 20 de ani de închisoare.
Pe 12 aprilie 1961, ieşiţi mai devreme ca de obicei din tipografia fostului palat „Universul”, vânzătorii de ziare strigau pe strada Brezoianu şi pe bulevardul 6 Martie: „Ediţie specială! Ediţie specială! Ia «speciala»! Ia cu primul om în Cosmos! Ia cu Gagarin, neamule!”...
Ruşii nu conteneau să se laude cu progresele lor tehnologice, în special cu „cuceririle Cosmosului”. În 1957 trimiseseră în spaţiu o căţeluşă, Laika, fotografiată şi răsfotografiată. Acum zburase în Cosmos primul om, Iuri Alexeevici Gagarin, un tânăr surâzător purtând o cască asemănătoare cu căciulile de piele cu clape, care acoperea aproape întreaga foaie volantă a „ediţiei speciale”. Câţiva ani mai târziu, Gagarin îşi pierdea viaţa într-un accident aeronautic. Până atunci mai zburaseră în Cosmos maiorul de aviaţie Titov şi Valentina Tereşkova, „prima femeie-cosmonaut din lume”.
În 1961, Moscova continua să fie pentru români, adică pentru Ocârmuirea lor, ceea ce fuseseră altădată Constantinopolul sau Parisul, deşi se pregătea în mare taină derusificarea. Porneau spre Moscova sau Leningrad, întocmai ca în anii ’50, dar în număr mult mai mic, oameni selectaţi după criteriul „originii sociale sănătoase”, trimişi să studieze ori să se specializeze în „ţara cea mai înaintată din lume”. Existaseră români get-beget care îşi botezaseră copiii Serghei, Igor, Liudmila, Svetlana (numele fiicei lui Stalin), după cum alţi părinţi, în epoca interbelică, îi botezaseră Adolf, după Hitler, sau Benito, după Mussolini, nenorocindu-i pe viaţă. Ce încredere puteau să prezinte pentru regim un Adolf Ionescu sau un Benito Popescu?...
Erau expediaţi în Uniunea Sovietică licenţiaţi în vederea „aspiranturii” – un soi de masterat rusesc – sau pentru dobândirea titlului de „candidat în ştiinţe”, echivalentul doctoratului, noţiune abolită. Deşi suna bizar, chiar absurd („candidat în ştiinţe”), terminologia academică sovietică fusese adoptată în România şi menţinută timp de peste un deceniu.
O diplomă universitară sau un titlu de „candidat în ştiinţe” aduse din URSS constituiau un ascendent politic şi profesional. Un atu în plus era căsătoria cu o rusoaică luată de la Leningrad sau de la Moscova. Unii români trimişi la studii în „Uniune” reveneau acasă cu femei frumoase, educate, stilate, provenind din familii constrânse să accepte comunismul ca pe o fatalitate. Pentru ele, căsătoria cu un român constituia o soluţie. În URSS erau lipsuri alimentare, o criză acută de locuinţe, promiscuitate, războiul împuţinând numărul bărbaţilor tineri şi maturi... Alţii se întorceau cu foste colege, comsomoliste care frecventau Ambasada sovietică.
Peste câţiva ani, mariajul cu o rusoaică devenea handicap profesional şi politic, consecinţă a derusificării şi a rusofobiei oficiale, cei cu neveste aduse din Uniunea Sovietică fiind marginalizaţi treptat. Unele perechi s-au destrămat, femeile întorcându-se acasă ori rămânând aici să-şi crească copiii româno-ruşi. De unde erau poftite pretutindeni, la manifestări publice sau petreceri particulare, rusoaicele au început să fie evitate, apoi ţinute ostentativ la distanţă, după care s-a vorbit tot mai puţin despre ele, oamenii mai tineri neştiind că a existat în România a modă a căsătoriilor cu rusoaice.
Cu un an şi jumătate înainte ca statuia lui Stalin să dispară de pe soclu, a fost dezvelită statuia lui Lenin din faţa Casei Scânteii, pe 21 aprilie 1960, cu mare pompă. Încă mai exista Hipodromul din Bucureşti, înjumătăţit în 1950, când a apărut proiectul Casei Scânteii, pe spaţiul pistei de trap, rămânând cea de galop.
Hipodromul era o rămăşiţă a Bucureştiului de altădată, într-un oraş monoton, sărac în spectacole şi distracţii. În ajunul curselor, într-o bodegă de pe Şoseaua Filantropia, se strângeau în jurul driverilor iniţiaţii dornici să afle ponturile din ziua respectivă. Seara, după alergări, aceiaşi pariori se adunau în două mici localuri din Băneasa: „La Brotăcei”, a cărui specialitate erau puii de baltă, şi „La Călătorul”, unde interpretau canţonete trei chitarişti. În apropiere, pe suprafaţa cartierului Aviaţiei, era mahalaua cu rămăşiţe rurale unde locuiau grăjdari, şelari, potcovari, jochei şi rândaşi de la Hipodrom. În ziua de 21 aprilie, premergătoare aniversării lui Lenin, i-a fost dezvelită statuia în prezenţa lui Gheorghiu-Dej şi a celorlalţi fruntaşi comunişti. Au fost aduşi mii de oameni, elevi, studenţi, pionieri. Pentru opera sa, sculptorul Boris Caragea a fost remunerat cu un milion de lei, echivalând cu preţul a 20 de automobile. Ocârmuirea nu putea accepta un Lenin contemplând cursele de trap ale Hipodromului din Bucureşti, veghind la buna lor desfăşurare de la înălţimea soclului său de granit conceput de arhitectul Horia Maicu, astfel încât în toamna acelui an s-a desfăşurat ultimul derby. Au venit atunci să-şi ia adio de la Hipodrom femeile care îşi etalaseră frumuseţea şi rochiile în tribunele sale, vechii spectatori, misiţii, pariorii pătimaşi, între care se prenumăra actorul Grigore Vasiliu-Birlic.
La începutul anilor ’60 învăţam la Şcoala elementară nr. 5 de pe Calea Victoriei. Uneori mergeam în vizită la un coleg care locuia într-un bloc interbelic din spatele Bisericii Albe. „La noi în bloc vine Gheorghiu-Dej la...”, mi-a spus el şi a pronunţat numele actriţei E.G. Văzându-mă neîncrezător, a adăugat marca maşinii cu care sosea Dej: un Buick. Coborând sau urcând la colegul meu, văzusem numele actriţei pe uşa unui apartament de la etajul 1 sau 2, însă destăinuirea lui îmi părea o fantezie. Am aflat după două decenii că legătura lui Gheorghiu-Dej cu actriţa E.G. constituia o realitate şi chiar un fapt de notorietate.
La începutul anilor ’60, Lica Gheorghiu, fiica lui Dej, interpreta în două filme principalele roluri feminine; aveau să fie şi ultimele. În Lupeni ’29 (grevele minerilor din Valea Jiului) şi în Tudor, unde Emanoil Petruţ îl întruchipa pe Vladimirescu, iar un George Vraca uşor obosit, pe banul Grigore Brâncoveanu. Întrebat de un ziarist sau de o ziaristă străină dacă Lica Gheorghiu are talent, un specialist în filmologie a răspuns: „Nu ştiu dacă are talent, însă are cei mai frumoşi ochi din lume”. Replica l-a propulsat în fruntea Consiliului Cinematografiei.
Lica Gheorghiu debutase în filmul Erupţia, la sfârşitul anilor ’50, avându-l ca partener şi regizor pe Liviu Ciulei. Actorii care au cunoscut-o îşi amintesc de ea ca de o femeie credincioasă şi generoasă, care nu ezita niciodată să-şi ajute colegii cu vreo intervenţie. Pentru filmările la Tudor şi Lupeni ’29 întreaga echipă a călătorit cu trenul regal; n-au lipsit chefurile şi mesele copioase. Modernizarea studiourilor de la Buftea, unde, după moartea lui Dej, aveau să filmeze Orson Wells, Jean Marais sau Marina Vlady, i se datorează Licăi Gheorghiu, ca şi mărirea numărului de filme româneşti, meticulos lucrate, pentru care nu se făceau economii: bugetul pentru Tudor avea o cifră ameţitoare – 40 de milioane de lei. În 1988, stareţul de atunci al Cernicăi, părintele Teofil, a deschis în faţa mea o butelie de Courvoisier, spunându-mi în timp ce duceam paharul la gură: „Sticla asta mi-a adus-o ginerele lui Gheorghiu-Dej, în primăvară, la parastasul de un an al soţiei”.
Rămâneți pe DCNEWS.RO pentru noi fragmente!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ascultă în română
