EXCLUSIV  Diaspora, văzută ca o continuare a vieții spirituale a Patriei peste hotare

Pentru a înțelege mai bine ideea de diasporă

Mihaela Palade, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București citează din cartea „Factbox: Biserica și diaspora românească de azi”, de Ștefana Totorcea și din cartea „Diaspora și experiența transnațională. Practice de mediatizare în presa românească”, de C. Beciu în referatul său originea termenul de „diasporă” care inițial a definit exilul babilonian al evreilor, consecință a distrugerii Ierusalimului în secolul al VI-lea, î. Hr. „dar, ulterior, semnificația cuvântului a fost extinsă pentru a acoperi migrarea oricărei populații în afara granițelor țării de origine, completând că noțiunea de „diaspora ortodoxă” care face referire la „comunitățile de credincioși ortodocși care sunt organizate în afara limitelor teritoriale tradiționale ale Bisericii de origine, însă privește și comunitățile credincioșilor convertiți la ortodoxie în țările neortodoxe: Canada, Statele Unite ale Americii, America latină, Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie și Irlanda, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg, Austria, Italia și Malta, Elveția, Germania, Spania și Portugalia.”

Autoarea nu este de acord cu ideea (n.r. la data scrierii referatului) potrivit căreia diaspora românească este una dintre cele mai numeroase din lume și îl citează pe profesorul Dan Dungaciu, directorul (n.r. de la data scrierii referatului) Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române, care descrie situația românilor aflați în afara granițelor care sunt împărțiți în trei categorii. În prima sunt românii care se află în teritoriile care au făcut cândva parte din România: Basarabia (Republica Moldova), Bugeac și Cernuți (Ucraina). Apoi românii care nu au făcut niciodată parte din statul român, adică din Transcarpatia (Maramureșul istoric), aromânii răspândiți în Balcani și cei de pe Valea Timocului (Serbia și Bulgaria), în fine, cea de-a treia categorie, diaspora propriu-zisă, românii care au decis să plece peste graniță.

Un referat interesant „Fizionomia poliedrică recentă a Parohiei Ortodoxe Române din diaspora. Lectură de antropologie culturală și pastorală” semnat de regretatul Gurie Georgiu Episcop al Devei și Hunedoarei, a surprins trăsături ale parohiilor românești din diaspora. 

Partea materială nu este suficientă pentru a-l face pe om fericit

„Parohiile diasporei românești nu sunt anemice din punct de vedere misionar, căci, dacă ar fi astfel, s-ar autocondamna la dispariție. Ele au fost obligate de contextul multiconfesional în care activau să devină focare de misiune; au un mesaj al Domnului Hristos care trebuie propovăduit, trebuie proclamat în lume pentru fertilizarea conștiințelor românilor plecați din țară, pentru înnoirea mentalităților, pentru schimbarea în bine a vieții oamenilor, pentru convertirea celor fără o direcție clară în viață, fără un ideal consistent pentru această viață (ideal cu o finalitate eshatologică).”

Episcopul scrie că  „cei mai mulți dintre cei plecați la muncă în străinătate au făcut-o pentru un trai mai bun, pentru a dobândi venituri mai consistente, pentru a-și susține familia. În Occident însă au conștientizat faptul că materialul nu este suficient pentru a-l face pe om fericit, iar adjuvantul spiritual este obligatoriu.”

Deschidere spre lume, spre realitățile locale și regionale

„Astfel parohiile au devenit comunități dinamice, extrovertite, deschise spre lume, spre realitățile locale și regionale din teritoriul de prezență a românilor: ele au început să fie un ferment misionar revitalizant local, iar nu instituții izolate, crispate, introvertite, repliate doar asupra unor probleme interioare care să le devoreze toată energia. În plus, au devenit un vector de propagare al românismului, a tradițiilor noastre străvechi, impresionând prin specificul de mare impact în context european mai amplu.”

„Comunitățile sunt constelate de valori autentice; presupun relații trainice între membrii lor. Era digitală a multiplicat enorm ocaziile de cunoaștere reciprocă a oamenilor, dar le-a făcut mai dificile și mai superficiale. Chiar dacă raporturile par a fi mai fluide și mai funcționale, nu a devenit deloc mai ușor să îl înțelegi pe celălalt, să îi identifici nevoile, să îi pătrunzi în inimă, mai ales atunci când el nu se exprimă cu facilitate.”

O nouă experiență de viață, dar și o mulțime de probleme sociale și spirituale

De asemenea, Emilian Crișanul (Vlad Nică) Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Aradului scrie că „migrația populației românești nu a fost un fenomen de amploare până în anul 1990, așa cum s-a întâmplat la popoarele grec sau rus în prima jumătate a secolului XX. Căderea regimului comunist și apoi integrarea țârii noastre în Uniunea Europeană au facilitat circulația românilor în diferite zone ale lumi. Lipsa locurilor de muncă și acutizarea sărăciei au favorizat migrația multor români în țările dezvoltate. Această migrație a determinat o nouă experiență de viață, dar și o mulțime de probleme sociale și spirituale. Viața diasporei românești se confruntă cu greutatea integrării într-un nou spațiu comunitar, cu instabilitatea familiei, relativismul moral și religios, păstrarea demnității și identității românești ș.a.  Un sprijin consistent în păstrarea unei vieți creștine-românești autentice îl oferă parohiile ortodoxe înființate datorită înmulțirii prezenței compatrioților noștri în diaspora” și înaltul prelat citează din cartea „Parohia. Hristos în mijlocul nostru, trad. Ioan I. Ică, Sibiu, Editura Deisis, 2004, p.136 în care se spune „diaspora e în mod necesar o continuare a vieții patriei. Oriunde merge, credinciosul ortodox va rămâne purtătorul credinței și tradiției lui.

Ce probleme incumbă organizarea unei parohii ortodoxe românești în străinătate

„În străinătate, românul ortodox are nevoie de Biserica lui pentru diferite servicii religioase, de la Sfânta Liturghie, Sfintele Taine și până la ierurgii.” (Slujbă bisericească de binecuvântare și de sfințire a oamenilor și a lucrurilor, care se săvârșește în diferite împrejurări (sfințirea apei, binecuvântarea caselor, înmormântare, parastas etc.). – Din gr. ierurgia. sursa: D.Religios)

Probleme specifice începuturilor:

 „- identificarea comunității românești ortodoxe și puterea ei de mobilizare și comuniune în jurul unei biserici;

- posibilitatea construirii unui locaș de cult sau a împrumutului la o confesiune creștină;

- identificarea unui preot sau tânăr teolog pentru hirotonie care să aibă dispoziția și capacitatea organizării unei parohii și a pastorației în condițiile speciale date;

- găsirea unei locuințe adecvate preotului și familiei sale (gazdă sau locuință permanentă);

- capacitatea preotului de a aduna credincioși în jurul bisericii la sfintele slujbe;

- programul liturgic care diferă de cel al parohiilor din țară;

- folosirea unor biserici închiriate poate schimba programul liturgic, în care Sfânta Liturghie să fie săvârșită la orele amiezii;

- contactul permanent al preotului cu enoriașii parohiei (care pot să se afle la sute de kilometri distanță de biserică);

- păstrarea tradiției creștin-ortodoxe și a tradițiilor populare românești în contextul viețuirii într-un spațiu multicultural și multietnic;

- conștientizarea importanței vieții religioase autentice într-un context al mutației populației pentru o viață materială mai bună;

- raportarea vieții creștinismului român la Dumnezeu și Biserică etc”, scrie în referatul său același înalt prelat.

Un exemplu. Ortodoxia în Italia, o perspectivă succintă

În referatul intitulat „În căutarea mântuirii pe meleaguri străine: dezvoltarea bisericii ortodoxe române în Italia”, Andrei Petrache, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia, scrie despre faptul că viața în Italia este o provocare pentru ortodocșii români din pricina „realității italiene”. - „Deși îmbucurător faptul că, în bisericile din Italia sunt botezați foarte mulți copii, trebuie menționat că, după botez, micul creștin trebuie de asemenea, să fie educat și hrănit cu Sfintele Taine, iar aceasta, cel puțin în primii ani, depinde în mod exclusiv de părinți. Și, din păcate, sunt multe motivele pe care părinții le invocă atunci când sunt întrebați de ce nu aduc copiii mai des la biserică, iar cel care pierde este noul creștin ortodox.”, mai notează autorul citând din „Biserica în societatea postmodernă. Misiune și mărturie ortodoxă în diaspora românească”, de Gheorghe Verzea, publicat în Altarul Reîntregirii, 3/ 2015.

Autorul mai notează că Episcopia Ortodoxă Română a Italiei urmărește să-și păstreze propria comunitate intactă și încearcă „să diminueze pierderea din cauza căsătoriilor mixte” și îl citează pe Simion Belea care scrie că „75% din căsătoriile româncelor se oficiază cu un soț italian și a conversiei.” Petrache citează și din „Migrarea satului românesc în Europa Occidentală, publicat tot în Altarul Reîntregirii, 2/2019, scris de Ion-Narcis Munteanu, care este de părere că fără prezența Bisericii „românii și-ar pierde în scurt timp identitatea și ar putea fi ușor asimilați de către italieni și de către cultura acestora.

În continuare autorul notează că „românii cu membri ai familiei rămași în țară au o problemă suplimentară, căci separarea și unificarea sporadică a membrilor familiei și lipsa unei continuități a relațiilor dintre soți sau dintre părinți și copii conduc adesea la divorțuri, respectiv la eșecuri în educația și creșterea copiilor.”

Personal versus profesional

Un aspect important semnalat de autor este și acela al neglijării vieții personale în detrimentul vieții profesionale: „preocuparea pentru îndeplinirea responsabilităților de serviciu într-o țară străină, cu angajatori și colegi de muncă de altă naționalitate și vorbind o altă limbă, aduce temerea pentru siguranța locului de muncă și, implicit, dedicarea totală pentru evitarea oricăror neînțelegeri sau neîmpliniri a obiectivelor profesionale.” Un alt aspect important semnalat în articol este preluat de Petrache din articolul „Românii din Italia, între identitate și alteritate” publicat în Sfera Politicii, 4/2011, de către Anița Grigoriu - „Printre alte probleme care îi macină se numără, pe de o parte, dorul de casă și de locurile natale, iar, pe de altă parte, faptul că trebuie să accepte de multe ori alte meserii decât cele pentru care s-au specializat, uneori chiar istovitoare sau umilitoare”.

Sfântul Ioan Casian, ocrotitorul românilor din diaspora

În referatul intitulat „Sfântul Ioan Casian: un străromân misionar în occident. Veritabil ocrotitor al românilor din diaspora” Cosmin Maftei, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, scrie că Sfântul Ioan Casian este un Sfânt Părinte universal, ecumenic, care aparține întregii creștinătăți și care unește Răsăritul cu Apusul „fiind în acest sens un exemplu și un liant al unității în diversitate și al păstrării identități, credinței și tradiției în epoca globalizării pe care astăzi o trăim.” 

Autorul mai notează că „această caracteristică unică a Sfântului Ioan Casian îl recomandă ca ocrotitorul tuturor românilor din afara țării din toate timpurile și din toate locurile, ca unul care și-a păstrat neschimbată și nealterată originea, cultura, credința și identitatea, modelându-se și adaptându-se totuși locului și contextului istoric în care a activat, dovedindu-se a fi un adevărat misionar al Evangheliei întrupate a Părinților deșertului.”

În această idee, Cosmin Maftei conchide că Sfântul Ioan Casian este un exemplu viu al faptului că identitatea etnică nu distruge identitatea creștină universală, ci o întărește și o unifică în diversitatea ei.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News