Doi ambasadori ai SUA, Moses și Rosapepe, podcast despre Ion Iliescu. „Nici măcar Brejnev nu a vorbit așa!” 

Gazda podcastului CAA Live!, ambasadorul James (Jim) Rosapepe, este în prezent senator de Maryland la al patrulea mandat, membru al Partidului Democrat și vicepreședinte al Comitetului pentru Buget și Taxe din Senatul american. Ambasadorul Alfred H. Moses, a fost unul dintre consilierii principali ai președintelui Jimmy Carter, iar între 1994– 1997 a servit ca Ambasador al Statelor Unite în România. O parte dintre mărturiile Ambasadorului Alfred Moses pot fi consultate în volumul de autor Jurnal de București: Drumul României de la Întuneric la Lumină, publicat de Editura ART în noiembrie, 2019.

Ce rol a avut, de fapt, Ion Iliescu

Jim Rosapepe: Bună ziua, sunt Ambasadorul Jim Rosapepe, gazda dvs. de astăzi, pentru podcastul Ambasadorilor Americani, sponsorizat de Consiliul Ambasadorilor Americani din Washington DC. Invitatul nostru astăzi este Ambasadorul Alfred Moses, un distins avocat și lider al comunității americane evreiești, consilier special al Președintelui Carter. Astăzi vom discuta despre activitatea sa profesională din România, unde a servit ca Ambasador al Statelor Unite din 1994 până în 1997. Cartea sa, Jurnal de București, reflectă amintiri din viața publică și privată trăită în România.

Să discutăm despre perioada în care ați devenit Ambasador. Ați lucrat cu reprezentanții leadershipului postcomunist în  România. Toate fostele țări comuniste nu doar din Europa, dar din lume, când fac o schimbare, de obicei ceea ce se schimbă e sistemul politic, niciodată oamenii din țară. Ocazional ai oameni care vin de peste ocean și asta s-a întâmplat în România, cumva. Dar una dintre cele mai importante figuri ale tranziției, dacă chiar cea mai importantă, a fost Ion Iliescu, Președinte al României în timpul în care ați fost Ambasador și de asemenea Președinte, pentru o scurtă vreme, în timpul mandatului meu ca Ambasador. În rest, a fost liderul opoziției, dar cu siguranță a fost unul dintre cei mai importanți lideri politici ai țării. Cine a fost, de fapt, Ion Iliescu, cum a condus, ce rol a avut de îndeplinit?

Alfred Moses: A avut un rol decisiv. În cartea mea îl numesc părintele României moderne și într-un sens, a fost. Nu a fost fără pată. Încă trăiește, are 88 de ani, nu mai e activ politic. În urmă cu câțiva ani, când l-am întâlnit, își scria Memoriile.

J.P: Aș vrea să pot să le citesc!

A.M: Eu nu sunt atât de sigur că vreau să o fac! În primul rând vor fi în română, iar memoriile lui încep cu rolul lui de lider în promovarea comunismului în rândul tinerilor în Europa de Est. A făcut liceul, apoi a urmat studiile la Moscova, cu premierul de mai târziu al Chinei; tatăl lui a fost comunist, a fost crescut în spiritul comunismului; a făcut parte din echivalentul Cominternului României (n.n. Comitetul Central al PCR) sub comanda lui Ceaușescu, urmașul lui Dej. A fost cu Ceaușescu în Coreea de Nord în 1971 sau 1972. Ceaușescu s-a îndrăgostit de regimul comunist din Coreea. S-a întors și a încercat să impună o parte a acelui regim în România, o dictatură absolută, un regim totalitar, cu lagăre, închisori, cenzură a presei. Iliescu, la acel moment, s-a despărțit de Ceaușescu. A părăsit Cominternul (n.n. CC al PCR). A fost retrogradat, trimis la Iași, devenind prim-secretar al regiunii. A fost retrogradat și din acea poziție și numit la conducerea unei edituri tehnice din București. A încercat să coaguleze un grup ca să-l dea jos pe Ceaușescu, dar a eșuat.

Moses: Era un socialist profund

J.P: În timpul ultimilor ani de comunism, a stat în spatele scenei și a încercat să submineze activitatea dictatorului.

A.M: Da, cred că ai dreptate. Dar nu putea să treacă peste serviciile de informații sau peste armată. Odată ce Ceaușescu a părăsit Bucureștiul în 22 decembrie 1989, regimul care a succedat, autonumit, persoane care s-au autonumit în funcții, l-au recunoscut pe Iliescu aproape ca pe un disident și l-au făcut liderul lor aproape exclusiv prin aclamații. A devenit Președinte. A fost, desigur, un social-democrat, dar un socialist profund. Era foarte îngrijorat de inegalități, polarizări și sărăcie, care se acceleraseră în România. Își amintea din era comunistă neplăcerea pe care o avea față de oamenii bogați. Obișnuiam să discut cu el: „Domnule președinte, nu poți avea o țară prosperă decât dacă ai niște oameni bogați!” Nu a acceptat niciodată. Avea o poziție apropiată de cea exprimată de Partidul Laburist în UK, însă era un tip foarte decent, consecvent, onest, iar pentru România, în mod incredibil, necorupt. Nu a avut bogății personale. Ne-a ajutat să dezvoltăm să construim o relație puternică, una care continuă și acum să se dezvolte și să fie un real sprijin, între America și România. Era Pro-American, un om bun, iar cu mine a avut o relație personală foarte bună. L-am întâlnit înainte să devin Ambasador. A venit aici (n.n. în SUA), la deschiderea Muzeului Holocaustului, în 1993 și am avut o recepție organizată de firma mea de avocatură, cu participare din partea guvernului SUA, în cinstea lui. Am continuat relația începută atunci și ne-am văzut de câteva ori înainte să devin Ambasador. Mereu m-a văzut, m-a prezentat prim-miniștrilor săi, a acceptat să ne întâlnim și în privat, la Cotroceni, la palatul prezidențial din București, deci am avut o legătură personală. În același timp, eu nu am reprezentat nici interesele lui Ion Iliescu, nici ale Guvernului României sau ale românilor, ci am reprezentat SUA, dar era în interesul nostru să lucrăm cu Iliescu, să privatizăm economia și să întărim instituțiile democratice.

Iliescu lui Moses: „Domnule Ambasador, nici măcar Brejnev nu a vorbit așa!” 

J.P: Relatați în carte o poveste legată de o conversație pe care ați avut-o cu el, în urma căreia s-a supărat pe dvs.

A.M: Cred că sunteți amabil. S-a enervat teribil. Dar continuați.

J.P: O conversație în care ați fost foarte direct referitor la anumite lucruri pe care România trebuia să le facă și i s-a părut că aveți un ton prea puternic. Vă amintiți conversația?

A.M: Chiar foarte bine. Îmi e întipărită în memorie. Aveam o conversație față către față. Purta un costum maro. Am pregătit șase puncte pe care le revizuisem înainte cu consilieri, cu Departamentul de Stat și am primit aprobarea de la Dick Holbrooke, care era secretar de stat adjunct pentru Afaceri Europene, pentru fiecare dintre ele. Dick m-a consiliat înțelept, m-a sfătuit să adresez chestiunile oral, prin dialog, nu în scris. Așa am făcut. I-am comunicat cele șase lucruri care erau la acel timp în contradicție cu politicile guvernului român. S-a uitat la mine, începuse să transpire, se înroșise, m-a arătat cu degetul și mi-a spus: „Domnule Ambasador, nici măcar Brejnev nu a vorbit așa cum ne-ați vorbit dvs!”

Iar eu i-am spus: „Domnule Președinte, sper că sunt un prieten mai bun României decât a fost vreodată Brejnev!”

Și atunci a clipit și mi-a spus: „Trebuie să rezolvăm lucrurile astea cumva!” Și le-a rezolvat. Pe toate, cu excepția accelerării privatizării industriilor locale.

”Am reușit înțelegerea cu Ungaria, dacă România își respectă partea”

J.P: Unul dintre proiectele la care ați lucrat împreună a fost Tratatul cu Ungaria.

A.M: Da! Numai că el era Președinte, nu am lucrat direct cu el pentru asta, am lucrat mai mult cu Meleșcanu. Era ministrul de Externe, un domn foarte abil. (...) A scris de altfel o recenzie scurtă pentru cartea mea, foarte generoasă: „A îmbunătățit viața a milioane de români”. El a scris asta, foarte apreciativ, a fost generos din partea lui. A fost un ministru de Externe abil, am lucrat împreună.

J.P: Care era problema?

A.M: Problema era că ungurii voiau în conținutul Tratatului o referință la Rezoluția Consiliului Europei care impunea recunoașterea drepturilor grupurilor minoritare.

J.P: Pentru că ungurii reprezintă cea mai mare minoritate națională din România.

A.M: Da, și asta impunea recunoașterea drepturilor grupurilor etnice minoritare. Am lucrat la asta prin formulare, care spunea că recunoașterea drepturilor culturale ale minorităților ține de expresia indivizilor, nu a colectivităților. Deci nu e o recunoaștere politică. Drepturile culturale ale minorităților naționale sunt recunoscute individual. Nu sunt drepturi ale grupurilor. Deci nu au nevoie de implicații politice. Teama românilor era că o asemenea mișcare ar impulsiona secesiunea. Așa că am rezolvat asta cu un adjunct al ministrului de Externe al Ungariei aici, la Washington, apoi l-am sunat pe Meleșcanu și i-am spus că am reușit înțelegerea, dacă România își respectă partea. Mi-a spus că îl va suna pe Președintele Iliescu și mi-a confirmat, apoi l-am informat pe ministrul de Externe din Ungaria, și astfel înțelegerea a fost făcută și Tratatul a fost semnat. Iliescu a sprijinit demersul, dar nu a fost implicat în negocieri.

J.P: Înțeleg. Dar acel Tratat a fost o piesă importantă, cred, în relația dintre Ungaria și România ca state capabile să se alăture NATO.

A.M.: Absolut! În perioada premergătoare extinderii NATO, secretarul Apărării Perry (n.n. William James Perry) a gândit ceea ce a devenit cunoscut lumii apoi ca „Principiile lui Perry”. Erau șase principii pentru statele care voiau să adere la NATO. Unul dintre ele privea absența disputelor privind granițele. Absența oricărei pretenții teritoriale a unei țări asupra alteia. Iar Tratatul dintre România și Ungaria asta ne-a oferit: renunțarea Ungariei la orice pretenție asupra teritoriilor din Transilvania, parte a imperiului Austro-Ungar cândva, rămânând la formatul stabilit prin Tratatul de la Trianon din 1919. România renunța la rândul ei la orice pretenție ar fi putut avea asupra unor teritorii din Ungaria. Asta a pavat drumul României și Ungariei către NATO. Fără asta, nu ar fi respectat principiile de aderare.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News