Dramele traducătorului – sau cum traducem limbajul licențios

„Philip Larkin indica 1963 drept anul revoluției sexuale în societatea britanică, revoluție anunțată tocmai de achitarea cărții lui D. H. Lawrence de acuzația de obscenitate: „Sexul a început să se practice/ în o mie nouă sute șaizeci și trei/ (cam târziu pentru mine) -/ Între sfârșitul interdicției «Chatterley»/ Și când au scos Beatleșii primul LP” (Annus Mirabilis, traducerea noastră). Citind unele traduceri literare contemporane, ai impresia însă că în România interdicția pudibondă s-a relaxat prea puțin. 

Astfel, cu toții ne vom fi lovit de câte o „mătărângă” și vom fi eflorat cel puțin o „fofoloancă” în timpul lecturii unor traduceri în limba română. De cele mai multe ori, verifici și ți se confirmă că textul original nu datează din perioada desuului cu mânecuță. Și te miri. De ce ne e așa de frică să folosim cuvintele tari pe care le-ar impune originalul? La fel de adevărat, nu puțini sunt cei care încă tresar când citesc într-o carte cuvintele de patru sau cinci litere, considerate vulgare. 

În aceste condiții, cum procedăm când traducem pasaje explicite? Cum alege traducătorul între arhaisme-eufemisme și cuvinte tari când convențiile impuse limbii române, nu în ultimul rând de politicile editoriale, se opun jignite? De unde reticența de a integra limbajul vorbit și argoul în limba română scrisă, în special în traducerile literare? Cenzură sau autocenzură?”, susține Ioana Miruna Voiculescu, care va modera atelierul de discuție.

Aceasta îi va avea ca invitați pe Luana Schidu, traducătoarea trilogiei Jurnalul dragostei de Anais Nin, și George Volceanov, cunoscut pentru isprava retraducerii lui Shakespeare cu expresiile obscene la locul lor.

[citeste si]

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News