EXCLUSIV  Echilibrul mondial are nevoie de un nou Imperiu Otoman?! (I) Toate drumurile duc la Ankara

CRIZA DE IDENTITATE A UE ȘI DILEMA TURCĂ

UE se află de multă vreme într-o dublă criză de identitate: criza de identitate culturală și criza de identitate geopolitică. În centrul ambelor crize se află dilema turcă, identitatea UE fiind total alta după cum Turcia îi este membru sau vecin.

Turcia este un mare stat secular cu o populație majoritar musulmană, a cărui istorie beneficiază de prestigiul specific centrului unui mare imperiu. Este vorba despre un imperiu care, aliindu-se când cu una când cu alta dintre puterile creștine, a asigurat echilibrul dintre rivalii europeni. Regele „prea creștin” al Franței, Francisc I, s-a aliat cu Suleiman Magnificul, pentru a face față presiunilor regelui „prea catolic” al Spaniei și Împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, Carol V. Napoleon III s-a alăturat imperiului Otoman în Războiul Crimeii, pentru a ține Rusia pravoslavnică la porțile Europei. Regii Poloniei și Suediei au făcut pace cu Marele Turc pentru a-și putea tranșa rivalitățile fie cu imperiul Romanovilor fie cu cel al Habsburgilor.

În timpurile moderne, Turcia republicană a primit, prin tratatul de la Montreaux, rolul de „gardian al strâmtorilor” Mării Negre, esențial pentru a menține echilibrul de forțe în arhitectura de securitate a Europei de est și sud-est, și totodată, ca semnatar al Tratatului Organizației Atlanticului de Nord (NATO), a asigurat flancul sudic al acestei alianțe pe timpul Războiului Rece.

După dispariția sistemului mondial bipolar, SUA și Marea Britanie au insistat pentru primirea Turciei în UE. Cu titlu personal au făcut-o și lideri politici și de opinie din alte state europene. Unul dintre aceștia a fost primul ministru francez Michel Rocard. Eu însumi m-am alăturat acestui curent după ce România a devenit membră a UE.

Prin Turcia și cu Turcia, UE ar fi putut vorbi de o manieră credibilă și cu infinit mai multă autoritate lumii arabo-musulmane și turcomane, contribuind la stabilizarea acesteia și astfel devenind cu adevărat o putere globală. Cu Turcia și prin Turcia, UE ar fi ajuns să aibă contiguitate teritorială cu Orientul Apropiat și cel Mijlociu, precum și cu Caucazul de Sud, devenind capabilă să își asume obligații în disciplinarea vieții acestor regiuni relevante pentru stabilitatea politică și economică a lumii. În condițiile în care este știut că în relațiile internaționale jucătorii dobândesc drepturi pe măsura obligațiilor asumate, UE ar fi putut aspira astfel la un loc în liga principalelor puteri garante ale ordinii mondiale. În fine, prezența Turciei în UE, ar fi obligat la realizarea Europei politice ca federație de state națiune, punând capăt hegemoniei germane. Cu Turcia în interiorul UE echilibrul dinamic dintre protagoniști ar fi putut fi asigurat de o manieră care să sporească șansele membrilor mai mici și mai slabi în promovarea intereselor lor naționale.

Cu alte cuvinte, Turcia ar fi conferit UE o identitate culturală (abrahamică) de tip ecumenic (pe când Franța, în special, a insistat pentru o uniune creștină), precum și identitatea geopolitică a unei superputeri cosmopolite cu relevanță mondială (pe când Germania, în special, a insistat pentru o superputere germanică – Europa germană). Fără Turcia, UE rămâne o entitate care oscilează etern între Europa-piață și Europa-putere, între identitatea culturală bazată pe laicitate și cea bazată pe creștinism, și între statutul unui actor politic regional și cel al unui actor economic mondial. Asta, desigur, dacă totul ar merge bine pentru această UE mică. Ceea ce nu este cazul în prezent.

În plus, o Turcie aflată exclusiv pe post de vecin major, va exercita permanent un dublu șantaj asupra UE, amenințând-o cu arma de distrugere în masă demografico-culturală. Pe de o parte, șantajul are caracter intra-european, acționând prin intermediul celor câtorva milioane de imigranți turci stabiliți în Europa și care au penetrat deja atât în mediile de afaceri, cât și în cele politice, atât în instituțiile civice, cât și în cele guvernamentale. Pe de altă parte, Turcia a acționat și va acționa ca un zăgaz în calea emigrației cu origini în diverse state asiatice; zăgaz care se deschide și închide în funcție de necesitățile sale economice și ambițiile sale politice. Cu sabia acestui Damocles turc deasupra capului, Bruxellesul va fi obligat mereu să plătească o substanțială „taxă de protecție” Ankarei.  

PELERINAJUL „PRINCIPILOR” UE LA CANOSSA SULTANULUI TURC

Simțind că la granițele estice ale UE șuieră crivățul războiului și prinși între presiunea politică a SUA și cea economică a Rusiei, Președintele Consiliului European, Charles Michel, și Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, înșiși, au dat fuga la Ankara, precum altădată împăratul Sfântului Imperiu Roman, Henric IV, a venit la Canossa spre a obține iertarea Papei Grigore VII. Ținând în mână ramura de măslin, aceștia au dorit să vadă în ce ape se scaldă președintele Erdogan și să se asigure că, în cazul unei ciocniri ruso-americane, directă sau prin interpuși, Turcia nu va înclina balanța de o manieră care să impună implicarea membrilor Uniunii în război sau achitarea unor note de plată pentru cheltuieli străine de interesele lor.

Europa germană a urmărit mereu să alcătuiască un triunghi strategic în regiunea extinsă a Mării Negre, împreună cu Turcia și Rusia. În prezent ea vrea să evite îndepărtarea ei de acolo prin efectul unei recuperări a Turciei de către SUA, urmată de revenirea fiului rătăcitor de la Ankara în sânul NATO. Aceasta ar spori complexitatea relației euro (germano)-ruse, și așa pulsatorie, făcând-o extrem de greu de gestionat pentru Bruxelles. O Turcie revenită cu arme și bagaje în tabăra americană, ar fi profund euro-sceptică și excesiv de euro-exigentă. Totodată aceasta ar tăia accesul UE în Orientul Mijlociu și ar reduce capacitatea UE de a influența evoluțiile din lumea islamică. 

De asemenea, UE (Europa germană) nu este interesată ca o antantă turco-rusă să se consolideze în absența sa, obligând-o apoi să se adapteze la exigențele faptului împlinit.

Pe acest fundal, agenda europeană cu care s-a încercat seducerea turcilor a inclus extinderea cooperării economice și actualizarea uniunii vamale, promovarea unei abordări comune în domeniul migrației și finanțarea taberelor de refugiați situate pe teritoriul turc, coordonarea politicilor privind securitatea și stabilitatea în Marea Mediterană. Hotărât lucru, dacă aderarea Turciei la federația Europei germane este un proiect mort, aceasta are nevoie de un alt Imperiu otoman în vecinătatea sa imediată, care să țină în ordine lumea arabo-musulmană, să asigure stabilitatea Orientului Mijlociu și a Asiei Centrale, și să fie un partener serios și sigur de negociere într-o lume multipolară, permițând realizarea echilibrului de putere între UE, pe de o parte, și SUA, Rusia și respectiv China, pe de alta. 

Importanța demersului, dar și importanța Turciei pentru terții concurenți ai UE, poate fi măsurată prin efortul făcut ca misiunea Leyen-Michel să eșueze în scandalul care a primit deja numele sugestiv „Sofagate” (de la cuvântul „sofa” care, în engleză, ca și în română, înseamnă canapea). Acesta a fost integral montat la Bruxelles, de agenți ai unor interese extra-comunitare, Președintele Erdogan și protocolul turc neavând nici cea mai mică vină.

Primul pas s-a făcut cu ajutorul euro-birocraților. Ei au plecat de la împrejurarea că în ordinea de precădere a UE, Președintele Consiliului European trece înaintea Președintelui Comisiei Europene; aceasta în ciuda faptului că cel dintâi deține un rol în mare măsură onorific, el prezidând adunările șefilor de stat sau guvern, și mediind între aceștia, fără a avea vreo putere reală de decizie. Capacitatea de a lua decizii operative o are, în schimb, șeful executivului european, respectiv Președintele Comisiei. Mai mult, Comisia este definită oficial ca gestionar al intereselor comune ale statelor membre și unic inițiator de legislație, ea funcționând prin „metoda comunitară”, în timp ce Consiliul European este constituit pe baza reprezentării naționale și are rolul de a sintetiza, prin „metoda guvernamentală”, interesele statelor membre ale UE în obiective strategice ale uniunii.

Prima greșeală a fost trimiterea ambilor demnitari europeni la Ankara. Ideea a fost aceea de a măguli astfel Turcia. Aceasta a creat, însă, o complicație protocolară care a aruncat în aer întreaga misiune. Cui să îi dai întâietate? Formei sau fondului? Panașului sau puterii? Cine este șeful delegației? Numai acesta putea ocupa o poziție în cadrul întâlnirii echivalentă celei a principalului reprezentant al gazdelor – Președintele Turciei. Protocoliștii turci, extrem de profesioniști și de rafinați, puteau ieși din impas, potrivit uzanțelor, dând dreptul de opțiune protocoliștilor europeni. Aceștia l-au indicat pe Charles Michel. Von der Leyen urma să ocupe un loc simetric cu cel al numărului doi din delegația turcă, respectiv al ministrului turc de externe. Aici a fost cea de a doua greșeală.

Cine cunoaște dedesubturile UE, înțelege că în adoptarea unei asemenea formule s-au exprimat și rivalitățile dintre instituțiile europene, oamenii Consiliului European fiind bucuroși să marcheze superioritatea lor față de cei ai Comisiei. De aici a ieșit, însă, și mesajul că Turcia (ca și Rusia) favorizează relația cu statele membre față de cea cu uniunea ca persoană juridică distinctă. Astfel, concurența neloială între demnitarii europeni s-a transformat într-un scandal diplomatic euro-turc.

Pasul doi, care a desăvârșit opera distructivă de loc inocentă a birocraților bruxellezi, l-a făcut primul ministru italian Mario Draghi. L-am cunoscut personal în calitate de președinte al Băncii Centrale Europene. Un tehnocrat cumpănit, cu abilități profesionale sofisticate, subtil, bine informat și reținut. De asemenea, membru al unei confrerii transnaționale având proiecte sensibile promovate cu discreție. Nici pe departe tipul politicianistului locvace gata să omoare o cauză superioară pentru câteva voturi în plus. Ei bine, tocmai acest om, cunoscător al uzanțelor și protocolului european, s-a găsit să îi reproșeze inoportun și inelegant Președintelui Erdogan faptul că ar fi obligat-o pe doamna von der Leyen să aleagă între a rămâne în picioare și a se așeza pe sofa, lăsând-o fără fotoliul de „onoare”, și să îl acuze pentru a fi „dictator”.

Turcia a răspuns imediat ofensei renunțând la semnarea unui contract pentru achiziționarea de elicoptere militare de antrenament din Italia; adică din UE. Misiune îndeplinită (sic!). Demersul UE privind apropierea de Turcia a fost sabotat cu succes. La Washington trebuie să se fi deschis sticle de șampanie.

TURCIA, EXECUTORUL TESTAMENTAR AL SUA ÎN AFGANISTAN

Casa Albă a anunțat decizia de a se retrage din Afganistan; țara în care imperiul britanic a eșuat în secolul XIX, cel rus/sovietic în secolul XX și cel american în secolul XXI, pe drept numită „cimitirul imperiilor”. Președintele Biden confirmă astfel că Președintele Trump a avut dreptate când a conchis că lupta cu talibanii epuizează, fără nici un câștig, energii americane de care este nevoie acasă sau pe alte fronturi externe.

În pregătirea retragerii, administrația Trump reușise să aducă la masa negocierilor pe reprezentanții talibanilor și pe cei ai guvernului (marionetă) de la Kabul, instalat și susținut de SUA. Încetarea focului, convenită cu acest prilej, a fost imediat încălcată, autoritățile afgane oficial aflate la putere, ca și susținătorii lor pakistanezi, nedorind să repete experiența guvernului sud-vietnamez, după acordurile de pace încheiate de SUA cu Vietnamul de Nord, în 1973, pe vremea administrației Nixon. N-ar fi pentru prima oară când prepușii Americii din linia întâi se întorc împotriva comitenților lor, de îndată ce prioritățile devin divergente.

În aceste condiții, retragerea pură și simplă a trupelor americane și a structurilor conexe acestora nu poate avea loc fără a lăsa în urmă un haos imens, cu capacitatea de a contamina și destabiliza întreaga regiune, conducând spre formarea de alianțe periculoase pentru interesele regionale ale SUA și ale aliaților acesteia. „Testamentul american” privind ordinea afgană după decesul prezenței americane pe teren are nevoie, deci, de un executor testamentar. Acesta va fi învestit, practic, ca lider regional, prin binecuvântarea Washingtonului,.

În încercarea de a recupera Turcia ca partener strategic și aliat în cadrul NATO, administrația Biden a încredințat această funcție Ankarei. Astfel, negocierile între talibani și guvernul afgan ar urma să aibă loc în Turcia, cu bunele oficii, dacă nu chiar cu medierea guvernului turc. După implicarea sa majoră în Siria (inițial prin cooperarea cu Rusia – care i-a permis și ocuparea unui teritoriu sirian important situat în nordul țării – iar apoi cu concursul administrației Trump, prin jocul unui fel de transfer formal de ștafetă operat în pregătirea retragerii SUA și de acolo), funcția făcătorului de pace în Afganistan îi conferă Turciei o alură pe măsura trecutului său imperial și a ambițiilor sale neo-otomane actuale.

Diplomația americană speră ca astfel să pună capăt flirtului Ankarei cu Moscova, dar și să sancționeze cumva foarte periculoasa apropiere strategică dintre China și Pakistan, accelerată ca reacție la curtea făcută de SUA Indiei. În același timp și din aceeași lovitură, Washingtonul așteaptă ca ridicarea profilului Turciei ca putere regională cu relevanță în ordinea globală să resuscite tradiționala rivalitate dintre turci și perși, dintre Ankara și Teheran. Pentru asta Washingtonul s-a arătat deja gata să își abandoneze și sacrifice aliații kurzi din Siria, dar, în perspectivă, și pe cei irakieni, care rămân un ghimpe în coasta parteneriatului strategic turco-american.

Dacă lucrurile vor evolua pe o asemenea linie, China are toate motivele să se îngrijoreze. În consecință Beijingul va căuta căi și mijloace pentru a se apropia de Ankara. Aceasta cu atât mai mult cu cât Turcia este o stație importantă pe noul „Drum al mătăsii”, un nod strategic al „inițiativei drumului și centurii” (Road and Belt Initiative) care nu poate fi pierdut.

În acest scop și în acest context, cel mai probabil, China va realiza că pentru urmașii Regatului de Mijloc, cel mai ușor ar fi să negocieze și să își concilieze interesele cu urmașii Imperiului Otoman, proiectați în actualitate. Decât să se opună resurecției acestuia și să aibă a se lupta cu o Turcie frustrată, obligată a trăi doar din măreția „concesionată” de SUA, înțelepciunea chineză este foarte probabil să prefere un cvasi-imperiu islamic care să constituie un centru în armonioasa ordine globală multipolară, cu contraponderi simetrice, dorită de ea.

În acest eventual proces, problema uigură rămâne o nucă tare nu imposibil de soluționat; compromisul sino-turc, în acest sens, va deveni, însă, mai greu de realizat, în condițiile unei rivalități renăscute turco-iraniene.

În orice caz, în contextul unui asemenea „viespar oriental”, Turcia se profilează în rolul de matcă spre care se îndreaptă tot mai multe așteptări ale celor ce vor să scape cu viață, dacă nu chiar să iasă în câștig, din jocurile geopolitice încinse la începutul secolului Asiei.

Va urma

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News