Elveția, o țară în care și cei avuți învață respectul pentru bani. Ioana Bentoiu, soprană: E o lecție pe care un bancher de acolo i-a dat-o fiului

Tatăl ei, un geniu muzical, compozitor și muzicolog, citea Vulgata în latină și a finalizat lucrările neîncheiate ale lui George Enescu, Simfoniile IV și V sau poemul simfonic Isis. Mama ei a făcut-o să gândească, să simtă și să trăiască în franceza în care scria, deseori, poezii pentru sertar. Binecuvântarea vieții ei a fost să fie unica fiică a lui Annie și Pascal Bentoiu. Viața ei însă stă sub numele de Ioana Bentoiu, soprană și profesoară de canto, un dascăl iubit de generații de elevi care și-au descoperit vocația ascultând-o. Invitată la podcastul Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, soprana Ioana Bentoiu a povestit lumea din spatele Timpului ce ni s-a dat, apropo de titlul romanului biografic al mamei sale, de altfel, un bestseller care depune mărturia lumii comuniste de dinainte de Revoluție. 

Iată o parte din dialogul dintre Ioana Bentoiu și Ionuț Vulpescu:

Ioana Bentoiu, autoexilată în Elveția, ca nimeni să nu poată spune că succesul se datorează părinților ei. „M-am străduit în viață să îmi fac un prenume”

I.V.: Spuneați undeva că ați rămas în Elveția și în general, citez: „m-am străduit în viață să îmi fac un prenume”. Ce dificultăți ați întâmpinat în demersul acesta?

I.B.: Păi să vă povestesc... Unul poate vi se va părea straniu sau fals, dar este cât se poate de just. Unul dintre motivele pentru care am plecat a fost ca să nu poată nimeni să spună: asta își face meseria sau cariera pentru că e fata lui cutare. Erau destui. 

I.V.: Fata lui Annie Bentoiu și a lui Pascal Bentoiu. 

I.B.: Mai ales a lui Pascal Bentoiu atunci. Mama era în umbra lui tata un pic. 

Ioana Bentoiu despre moștenirea de familie: „Au fost exilați în propria țară. Eu m-am exilat în altă parte. Cam asta e diferența”

I.V.: Jurnalul ei e această carte extraordinară, Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, un volum care are mai multe ediții și care este una dintre revelațiile literaturii noastre de după 1989. Una dintre cele mai revelatorii mărturii de după Revoluție. 

I.B.: Da. Și tata era o personalitate foarte puternică, dar mai ales exista, pe atunci tot timpul se spunea vorba asta: cutare are pile. Pentru că e băiatul lui cutare sau fata lui cutare. Și nu voiam în niciun fel să fie așa cum e. Deci am plecat să pot să fiu eu acolo unde sunt, să o iau de la cap, să mă construiesc pe mine. Cum au trebuit și părinții mei, după ce tații au fost duși la închisoare și, mă rog, bunicul meu patern a și murit acolo, au trebuit să se reconstruiască complet. Au fost exilați în propria țară. Eu m-am exilat în altă parte. Cam asta e diferența. Dar tot pe același principiu de găsire a libertății și de viață cu cât mai puține compromisuri. 

Copila Ioana Bentoiu: „M-au crescut ca și când eram un fel de triadă. Când și când aș fi fost o prietenă mai mică. Ceva mai mic, dar exact ca ei.”

I.V.: Spuneați puțin mai devreme că aceasta este lecția cea mai importantă pe care v-au transmis-o părinții dvs., libertatea aceasta interioară?

I.B.: Da! Ei m-au crescut... am fost un fel de egală a lor. M-au crescut ca și când eram un fel de triadă. Când și când aș fi fost o prietenă mai mică. Ceva mai mic, dar exact ca ei. Nu mi-au făcut niciun fel de flori speciale. Tata nu m-a lăudat decât foarte târziu, am fost surprinsă când l-am auzit. 

I.V.: Pe copil îl lauzi în somn, nu, cum era o vorbă...

I.B.: Se poate, da... Dar pe atunci se practica genul acesta de nepotism. 

I.V.: Astăzi a dispărut sistemul acesta?

I.B.: Nu, bineînțeles că nu a dispărut. 

I.V.: Pile, relații, mecanisme de nepotism...

I.B.: Nu, nu, sigur că nu. 

Elveția, o țară în care și cei avuți învață respectul pentru bani

I.V.: Poți să scapi de ele? E un specific al locului? În Elveția e radical altă situație?

I.B.: Da, în Elveția este altă situație. Am avut un elev, de exemplu, și e un prim exemplu care îmi vine în cap, care era fiu de bancher. Nu a fost elevul meu, a fost colaborator. Era elevul soțului meu, era pianist. Și era foarte dotat, taică-su avea, slavă Domnului, bani, și soțul meu i-a spus tatălui că ar trebui să îi cumpere alt pian, pentru că pianul pe care lucra era o vechitură, nu suna bine. Și atunci bancherul a zis: „foarte bine, cumpăr un pian, facem un calcul, și băiatul, puțin câte puțin, o să îmi ramburseze pianul”. Și așa a fost, între timp cred că a murit și tatăl, dar cred că acest tânăr pianist a trebuit să dea bani ca să știe ce înseamnă. Deci ca să vadă ce înseamnă banul și ca să știe că și-a cumpărat propriul pian. 

I.V.: Spuneți că v-ați căsătorit în Elveția 1985. Soțul dvs. este de asemenea...

I.B.: Soțul meu a fost, fiindcă am divorțat în 2000. Era pianist. Am făcut foarte multe recitaluri împreună. A fost cât a fost, l-am învățat românește, vorbește românește perfect. Mie nu îmi mai servește la nimic, dar asta e. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News