Emil Constantinescu. Moştenirea regelui: puterea de a vedea binele în penumbră

Istoria este memoria pe care se clădeşte identitatea noastră

"Ce m-a impresionat în aceste zile de doliu, au fost miile de oameni care, dintr-un impuls plecând din adâncul conştiinţei lor, au venit să se reculeagă la catafalcul Regelui Mihai. Această mulţime îndoliată care reprezintă o parte frumoasă a României tăcute degaja un fel de smerenie nu numai faţă de marele dispărut, ci şi faţă de istoria adevărată a României. Privind această mulţime îndoliată, mi-am amintit metafora prin care Mihai Eminescu definea doliul ca umbra pe care cei care au plecat o lasă asupra celor care rămân. În cazul Regelui Mihai, cred că nu e vorba de o umbră, ci de o lumină. O lumină pe care o personalitate, un om până la urmă, care a trăit frumos şi drept, o lasă celor care vin după el. Într-o lume crepusculară, un fel de amurg al civilizaţiei, în care trăim nu numai noi, românii, ci şi Europa, şi, poate, întreaga lume, binele şi răul de multe ori se amestecă. Francezii au o expresie care defineşte crepusculul sau amurgul, „entre chiens et loups”, între câini şi lupi. Ea vine din franceza veche, din secolul al XIII–lea, şi se referă la momentul înserării în care nu mai distingi câinii de lupi, binele de rău. Cred că acesta este moştenirea pe care Regele Mihai a lăsat-o poporului român: puterea de a vedea binele în penumbră."

Un popor cu o viziune falsă asupra istoriei este pierdut

"Avem nevoie de istoria recentă, aşa cum avem nevoie de istoria ultimului secol, de istoria tot mai veche a României, pentru că ea este memoria pe care se clădeşte identitatea noastră. Un om care şi-a pierdut memoria, nu mai are personalitate. Un popor care şi-a pierdut memoria sau, mai rău,un popor căruia i-a fost indusă o versiune falsă asupra istoriei, este un popor pierdut, care poate să renască doar prin adevăr. În aceste zile mass-media a oferit o mare cantitatea mare de informaţii istorice necunoscute sau ignorate. Avem acum, în fine, un simbol mult aşteptat: Regele Mihai. Ce facem cu acest simbol? Cred că, mai presus de restabilirea adevărului istoric, trebuie să ne gândim la componenta etică, la însănătoşirea societăţii noastre din punct de vedere moral. Regele Mihai a fost în întreaga sa viaţă o personalitate exemplară care s-a raportat la valori, nu la interese înguste, sau la bani. Dacă ne referim la interese, aşa cum îl cunosc, s-a referit doar la interesul naţional. Este aşa de greu să regăsim valorile fundamentale: adevărul, cinstea, munca, respectul pentru ceilalţi? Toate acestea se îmbracă, până la urmă, în demnitate. Valorile de care vorbim, valorile fundamentale ale umanităţii, nu călătoresc singure, nu sunt nişte abstracţiuni, ele există şi au străbătut istoria umanităţii până astăzi pentru că, din timp în timp, au fost întruchipate în anumite personalităţi. Aceasta este moştenirea pe care Regele Mihai ne-o lasă. Trebuie să înţelegem că o reconstrucţie a ţesutului moral al societăţii nu se poate face numai aşteptând impulsuri exterioare sau aşteptând ca altcineva să o facă în locul nostru. Trebuie să ne asumăm fiecare aceste valori, pentru că demnitatea unei naţiuni nu o dă nici Regele, nici Preşedintele, nici Guvernul, ci este suma demnităţilor tuturor oamenilor care respectă valorile şi trăiesc în spiritul lor."

Leul care plânge

"Există câteva monumente ale Regelui Mihai, la Bucureşti sau la Craiova, care încearcă să redea într-un bust trăsăturile fizionomice. Eu mă gândesc la ceva mai profund, la trăsăturile spirituale. Îmi amintesc că, atunci când s-a decis ridicarea unui monument pentru Spiru Haret, Brâncuşi a participat la concurs cu un proiect deosebit, care a surprins societatea acelui timp. El a imaginat o fântână, care să reprezinte educaţia, de care chiar el beneficiase prin programul educativ Haret de şcoli de arte şi meserii şi pe care o vedea ca viitorul poporului român. Întrebându-mă ce fel de monument ar putea să ilustreze personalitatea Regelui Mihai, îmi vine în minte un monument pe care l-am văzut la Lucerna, dedicat soldaţilor Gărzii elveţiene care au murit apărându-l pe regele Franţei în 1792, la Tuileries. Se numeşte „Leul care plânge” şi îl recunosc pe Regele Mihai în acest simbol. Leul reprezintă uzual simbolul puterii, simbolul forţei. Acest leu care plânge reprezintă omagiul adus celor care şi-au dat viaţa apărând o idee nobilă, simţul datoriei şi al onoarei. L-am văzut de multe ori trist pe Regele Mihai, dar nu cred că era trist pentru destinul său, era trist pentru destinul românilor pe care nu l-a putut schimba."

Dramatica confruntare dintre destinul personal și cel istoric

"Intersecţia dintre destinul personal şi un destin istoric este, poate, cel mai tulburător moment din viaţa unui om. De cele mai multe ori, acesta este tragic, pentru că greu poţi obţine recunoaşterea meritelor în timpul vieţii. Aproape toţi cei care au condus România de-a lungul secolelor au fost judecaţi, condamnaţi, executaţi, asasinaţi, exilaţi. Ceea ce spune destul de mult despre această dramatică confruntare dintre destinul personal şi cel istoric. Credinţa interioară, dublată de o cultură a istoriei, l-a ajutat pe Rege să facă alegerea potrivită. Între interesul personal şi interesul naţional, în toate împrejurările vieţii sale, l-a urmat pe cel din urmă. Cred că am putea defini patriotismul ca un mod de a-ţi trăi viaţa, prin care treci de la grija pentru binele vieţii tale la grija pentru binele poporului tău. El este legat de memoria naţională, dar și de identitatea naţională. Identitatea națională ne arată cum suntem. Înţelepţi şi primitivi, oameni de onoare şi ticăloşi, naţiunea suntem cu toţii. Patriotism înseamnă puterea de a-ţi pune viaţa în slujba înălţării de la identitatea naţională la demnitatea naţională. Adică, de la ceea ce suntem, la ceea ce am vrea să fim." sunt cuvintele pe care fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, le-a rostit în cadrul interviului de la TVR.

[citeste si]

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News