„Eu când vreau să fluier, fluier“, dat ca exemplu de cinematografie realistă în New York Times

Filmul „Eu când vreau să fluier, fluier“, de Florin Şerban, este un exemplu de povestire cinematografică realistă, iar actorul George Piştereanu creează un personaj sensibil şi impasibil în acelaşi timp, scrie criticul A.O. Scott de la New York Times, în articolul său de marţi.

De altfel, „Eu când vreau să fluier, fluier“, propunerea României la Oscarul pentru cel mai bun film într-o limbă străină pentru ediţia din 2011, are premiera în cinematografele din New York miercuri. La evenimentul de gală, de la Film Forum New York, va participa şi producătorul Daniel Mitulescu, informează Mediafax.

A.O. Scott spune că filmul lui Florin Şerban este „un studiu în captivitate“. „Ca multe alte filme româneşti recente, precum «Marfa şi banii» de Cristi Puiu, «4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile» de Cristian Mungiu şi «Boogie» de Radu Muntean, povestea urmăreşte un tânăr protagonist, ale cărui alegeri sunt limitate drastic şi nu sunt foarte promiţătoare“, scrie criticul NYT. „Jucat de un actor neprofesionist, George Piştereanu, ai cărui ochi sensibili umanizează prezenţa sa impasibilă, Silviu este la finalul copilăriei sale, care l-a înrăit, distrugându-i umanitatea. El este dur şi furios, dar pare mai blând decât colegii săi din închisoare“, mai scrie în cronică.

Criticul mai notează: „Pentru mare parte din film, Florin Şerban dă peliculei aerul cinematografiei realiste, permiţând poveştii lui Silviu să se formeze încet, organic, din detaliile existenţei sale. Beligeranţa gărzilor şi nerăbdarea birocratică a directorului puşcăriei (Mihai Constantin) sunt observate cu acuitate, la fel şi amestecul volatil de camaraderie şi luptă din spaţiul închisorii“. A.O. Scott mai remarcă scena de început, notând că filmarea din spate, cu camera în mână, aduce aminte de fraţii Jean-Pierre şi Luc Dardenne, dar „imitarea uneia dintre semnăturile lor vizuale nu înseamnă şi obţinerea acelui amestec de detaliu concret şi gravitate spirituală a acestor eroi ai cinematografiei“. În schimb, mai scrie New York Times, filmul „introduce elemente de melodramă şi suspans care cresc dramatismul peliculei, cu preţul micşorării forţei acesteia“.

Scott mai spune că ultima treime din film pare a fi „un remake absurd, care consumă nervos spectatorul, al filmului «După-amiază de câine»“. Totuşi, remarcă din nou celebrul critic, „cu cât filmul devine mai exploziv şi mai solicitant pentru actorii din distribuţie, cu atât îşi pierde din intensitatea calmă care a fost, de altfel, motivul pentru care cineva ar urmări această poveste“, „iar în final sunt mai importante ideile scenariştilor decât viaţa personajului“.

„Eu când vreau să fluier, fluier“, debutul în lungmetraj al lui Florin Şerban, este primul film românesc din ultimii 17 ani care a intrat în competiţia oficială a Festivalului de la Berlin şi a reuşit să ia şi două premii importante: marele premiu al juriului - Ursul de Argint şi distincţia „Alfred Bauer“. De asemenea, filmul a fost nominalizat la premiul de debut al Academiei de Film Europene - EFA Discovery Award.

După patru ani petrecuţi într-un penitenciar pe malul Dunării, Silviu (interpretat de George Piştereanu) a avansat în ierarhia de dormitor, devenind Jupân. Cu două săptămâni înainte de eliberare, el primeşte o vizită neaşteptată. El află că mama lui s-a întors acasă, după mult timp, din Italia şi vrea să îl ia pe fratele lui mai mic. Silviu are cinci zile să găsească o soluţie. Cele cinci zile devin o eternitate când Silviu se îndrăgosteşte de o studentă frumoasă la Sociologie, Ana (Ada Condeescu), venită în practică la penitenciar. Copleşit de emoţii şi presat de timp, Silviu închide ochii. Libertatea, vântul, drumul, primul sărut. Din acest moment i se poate întâmpla orice.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News