Februarie, cea mai scurtă lună din an. De ce are doar 28, respectiv 29 de zile

Multă lume apreciază calendarele străvechi, care dovedesc o bună cunoaştere a astronomiei şi matematicii. Dar mai puţini ştiu că majoritatea vechilor calendare aveau erori mari, pe care oamenii cei mai înţelepţi, de regulă sacerdoţii, trebuiau să le îndrepte. În calculul calendarelor, se foloseau atât de durata rotaţiei Pământului în jurul Soarelui, cât şi de fazele Lunii. Cele două tipuri de mişcări nu se suprapun perfect, căci luna are un ciclu de 29,5 zile, iar anul durează mai mult de 365 de zile cu şase ore fără câteva minute. Aceasta însemna că anul nu putea cuprinde un număr întreg de luni, mereu rămâneau nişte zile pe dinafară. Şi de-a lungul a câteva sute de ani, apăreau erori mari, care trebuiau corectate.

Calendarele erau calculate de sacerdoţi, căci nu ţineau numai socoteala timpului, ci şi a sărbătorilor. La multe popoare antice, cum sunt iudeii sau babilonienii, sacerdoţii anunţau cu glas tare începutul fiecărei luni, care dura de când apărea luna nouă, până când astrul dispărea de pe cer. Tot atunci erau anunţate şi sărbătorile lunii respective.

Ultima lună a anului roman

Povestea lunii februarie începe acum mai bine de 2.500 de ani, odată cu primul calendar cunoscut al romanilor. Lunile se calculau de la prima apariţie a lunii pe cer şi erau împărţite în trei părţi: calendele (luna nouă), nonele (primul pătrar) şi idele (luna plină). La început, calendarul a avut 355 de zile. Anul Nou cădea pe 1 martie, deci februarie era ultima lună a anului. Cum Pământul se învârte în jurul Soarelui în 365 de zile, pentru a recupera întârzierea, la fiecare doi ani se intercala o lună de 22 sau 23 de zile în februarie.

Iulius Cezar, sfătuit de un astronom din Alexandria, schimbă calendarul: decretează anul de 365 de zile. S-a hotărât tot atunci ca, din patru în patru ani, un an să aibă 366 de zile, pentru a recupera cele şase ore suplimentare în fiecare an. Tot acum, Anul Nou se mută de pe 1 martie pe 1 ianuarie. Lunile sunt alcătuite acum din 30 şi 31 de zile alternativ, numai februarie rămâne cu 28 de zile, aşa că ziua în plus a anului bisect a fost numărată în februarie. Aceasta a fost, în anul 45 î. Hr., reforma iuliană a calendarului.

Prin secolul al patrulea după Hristos, Sinodul de la Niceea a continuat reforma calendarului, hotărând ca anul bisect să fie cel divizibil cu patru. Şi tot atunci s-a hotărât cum să se calculeze data Sfintelor Paşti. Deoarece echinocţiul de primăvară a căzut atunci pe 21 martie, sinodul a hotărât ca Sfintele Paşti să fie sărbătorite în prima duminică de după luna plină care cădea de echinocţiu sau imediat după el. Dar calculul tot nu era exact, ci cu o eroare de 10 zile la 1.257 de ani. În 1582, echinocţiul a căzut pe 11 martie, în loc de 21 de martie, din cauza erorii calendarului iulian. Atunci, papa Grigore al XIII-lea s-a hotărât să repare greşeala tăind 10 zile, astfel încât, după 4 octombrie a urmat 15 octombrie. Tot atunci s-a hotărât să se taie şi anii bisecţi terminaţi în două zerouri ale căror cifre iniţiale nu sunt divizibile cu patru. Adică anul 1600 a fost bisect, dar anul 1700, nu. După noul calendar, numit gregorian, se numără zilele şi astăzi.

Februarie, defavorizată încă de la început

După cum se vede, luna februarie a fost „defavorizată“ încă de la primul calendar roman, pentru că, fiind pe-atunci ultima lună, era timpul când se îndreptau erorile de calcul. De altfel, pentru că reprezenta sfârşitul, romanii o dedicaseră lui Februus, un zeu din infern, şi în această lună sărbătoreau zilele morţilor, dând de pomană pentru cei duşi, aşa cum şi la noi sâmbăta, care reprezintă sfârşitul săptămânii, este ziua când se fac pomenirile.

La noi, reforma a fost adoptată de stat abia în 1919. Însă ţăranii, care folosiseră calendarul oficial al sărbătorilor pentru a-şi stabili timpul bun pentru muncile agricole, după propriile observaţii despre natură, au renunţat cu multă greutate la calendarul „pe stil vechi“. Dintr-odată, n-au mai ştiut când să are, să semene, să taie via, să urce cu oile la munte… De aceea, noi astăzi înţelegem cu greutate de ce cucul s-a înecat cu cireşe de Sânziene şi nu mai cântă, iar Sfântul Gheorghe face pădurea să înfrunzească, în timp ce Sfântul Dumitru scutură frunzele pentru că au pus rămăşag! Toate aceste poveşti sunt legate de un calendar străvechi, în care anotimpurile, lunile, ocupaţiile, obiceiurile, plantele şi animalele au un loc şi ascultă de o rânduială a lumii pe care ţăranii au observat-o şi, ca să n-o uite, au pus-o în poveşti, credinţe şi legende. Aşa că, deoarece reforma le-a zăpăcit calendarul ocupaţiilor, ţăranii au renunţat la el, deşi cu mare greutate, adoptându-l pe cel oficial. Ne-au rămas însă poveştile, sărbătorile şi obiceiurile, precizează ZiarulLumina.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News