EXCLUSIV  Fenomenul cel mai surprinzător din stațiunea 2 Mai. Ciachir: Chiar și așa, lucrurile se întâmplau de-o manieră firească şi civilizată

„Pe lângă persoanele cu nume sonore, la 2 Mai veneau şi numeroşi anonimi. Îmi amintesc, mai ales datorită maşinii, de proprietarul unui Topolino înmatriculat cu număr de Prahova – bunicul Fiatului 500 – întrucât îi vedeam automobilul în fiecare vară într-o curte din vecinătatea Poştei. Oamenii aceştia căutau o altfel de vacanţă decât aceea pe care le-o oferea litoralul oficial şi aveau acelaşi comportament afabil şi civilizat. 2 Mai-ul era o alternativă la turismul etatizat şi la conglomeratul uman care copleşea Mamaia, Eforie sau Mangalia.

Opţiunea aceasta pentru alternativă – 2 Mai-ul nu era menţionat în niciun pliant sau anunţ, nu exista, pur şi simplu, sub aspect turistic – nu constituia un secret pentru nimeni. Cu rare excepţii, artiştii sau intelectualii care frecventau 2 Mai-ul sau Vama Veche, aflată în imediata apropiere, erau oameni care evitau fasciculul de lumină al Puterii. 

Aşa cum l-am apucat, din 1971 până în 1975, 2 Mai-ul avea trei uliţe paralele şi patru rânduri de case, cele mai multe aflându-se pe şoseaua care duce la Vama Veche. Casele de pe stânga şoselei îşi întindeau curţile până pe plajă, astfel încât cei ce locuiau în ele aveau acces direct la mare. Erau case de chirpici, însă majoritatea erau de cărămidă, înconjurate de acele garduri specific dobrogene – mie mi se păreau „geologice” – din bolovani de calcar spoiţi cu var. În prelungirea celor două, trei sau chiar patru încăperi unite adesea printr-o prispă se găsea magazia de lemne sau odaia improvizată în care se înghesuiau pe timpul verii toţi membrii familiei „gazdei”. Apăruseră frigiderele, iar pe lângă lavoar şi empirica toaletă, în gospodăriile mai pricopsite se găsea chiar şi un „duş”, confecţionat dintr-o găleată prin care fusese trecut gâtul unei stropitori. Se practica şi un sistem de pensiune pe care l-am cunoscut foarte bine, întrucât nu am dormit niciodată în cort. Materia principală a mesei pregătite contra şapte lei de persoană o constituiau guvizii dulci şi fără oase, luaţi direct de la pescari sau de la cherhana.

La lăsarea nopţii, proprietarii casei şi copiii lor se retrăgeau în magazie sau în odaia cea improvizată şi, la lumina neonului, chiriaşii îşi prelungeau masa, siesta, discuţiile, partidele de bridge sau de rummy până târziu. Două băuturi se consumau în mod obişnuit la 2 Mai: Murfatlarul „cu corăbioare”, în sticle de un litru, alb sau roşu, falsificat în cantităţi industriale, de îndată ce se găsea pretutindeni în ţară, şi votca românească.

În curţile caselor locuite de tineri aveau loc ceaiuri – câteva în fiecare noapte –, vestite din gură în gură în ziua respectivă. Aceste petreceri, care se terminau uneori cu o baie nocturnă în mare sau cu o ieşire pe plajă la revărsatul zorilor, nu erau chefuri sau beţii şi erau cât se poate de civilizate. Nu ştiu să se fi pomenit de altercaţii, certuri, cârpeli de palme sau, Doamne fereşte!, bătăi la vreun asemenea party, cel puţin în perioada de care vorbesc. Pentru aceste petreceri, dar şi pentru plăcerea lor, proprietarii de magnetofoane Philips sau Gründig îşi cărau aparatele de la Bucureşti şi benzile cu muzica imprimată în străinătate sau „trasă” de la Europa Liberă.

În aceleaşi nopţi, pe plajă, sub privirile grănicerilor – eram într-o zonă de frontieră –, se aprindeau focuri în jurul cărora se adunau tinerii din corturi ca să-i asculte pe cei care cântau acompaniindu-se la chitară şi îmi amintesc cum, la lumina flăcărilor, l-am auzit pentru prima oară pe Mircea Florian. Era vremea în care muzica folk pătrundea la noi, tot aşa cum, în anii precedenţi, pătrunseseră Beatles, Rolling Stones sau Jacques Dutronc, dislocând astfel preferinţele generaţiei anterioare – Connie Francis, Nat King Cole, Dalida…

Pe atunci existau puţini câini de casă în România. Puteai întâlni câte o cucoană ţinând în braţe un pudel sau un pechinez, ori vânători care întreţineau un ogar, dar nu mai mult de-atât. De aceea m-a surprins numărul mare de câini de casă, de rase diferite, pe plaja de la 2 Mai şi una dintre cele mai frumoase imagini care mi-au rămas în memorie este aceea a unui cocker ieşind din mare beat de bucuria bălăcelii, scuturându-şi de apă blana şi urechile.

Fenomenul cel mai surprinzător şi, totodată, specific 2 Mai-ului era însă nudismul. Pe litoralul oficial existau câteva ţarcuri pentru nudism frecventate îndeosebi de femei şi păzite ca nişte seraiuri. Erau îngrădituri de paiantă sau patrulatere împrejmuite cu beţe de trestie înalte de 2-3 metri care aţâţau teribil curiozitatea, astfel încât la Eforie copiii se urcau pe scara trenului care mergea spre Constanţa pentru a putea zări astfel, preţ de câteva secunde, nişte trupuri complet goale – de cele mai multe ori de femei grase şi vârstnice.

La 2 Mai însă, nudismul, inaugurat în vara anului 1948, se practica neîntrerupt de o manieră firească şi civilizată. Plaja, lată, bogată în nisip, începea la marginea dinspre Mangalia a satului şi se întindea, 5-6 kilometri, până la Vama Veche. De la un punct nedelimitat anume, se terminau purtătorii costumelor de baie şi începeau nudiştii. Te puteai duce liniştit – tu fiind în slip – să îţi cauţi un prieten sau o cunoştinţă care se bronza în pielea goală şi viceversa… Politeţea, buna creştere se păstrau însă intacte şi puteai să vezi câte un domn aflat în costumul lui Adam înclinându-se ceremonios şi sărutând mâna unei doamne goale-puşcă”, a scris Dan Ciachir.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News