Festivalul de la Cannes: Aplauze și huiduieli

 Chiar a înnebunit lumea aici. Chiar și cea a presei, sau poate tocmai ea. Lucrurile stau așa. Ieri seară, la ieșirea de la celălalt film francez din competiție, Holy Motors, al veșnicului copil teribil, Léos Carax, sala Debussy, plină cu ziariști de cinema, critici (în Franța se face această deosebire) huiduia vârtos, puținele aplauze nereușind să facă față.

Corespondență specială de la Magda Mihăilescu

[caption id="attachment_186716" align="alignnone" width="640" caption="Leos Carax, alături de Kylie Minogue, Denis Lavan și Edith Scob, pe covorul roșu de la inaugurarea Festivalului de la Cannes. Foto: Reuters"][/caption]

Dar ce-mi văd ochii dimineață, când am citit Libération despre”Diamantul Carax”? „Magnific, pur și simplu. Trebuie să inventăm o altă formulă critică, bună să acopere pe toate fețele acest film, suprafața și intimitatea sa, obiectul și subiectul său, cea mai extraordinară realizare a artei cinematografice după multă vreme și, deopotrivă, cel mai emoționant, cel mai tandru, feroce, mai nostim, mai frumos și mai complet portret uman ce ni s-a putut oferi”. Parole, parole, parole, cum ar spune Nanni Moretti. „De multă vreme”! De când? De la Fellini încoace? A înnebunit lupul. Ce este cu acel portret uman care, așa și pe dincolo? Actorul-fetiș al lui Carax, Denis Lavant, prezintă un spectacol gratuit de transformism, „pentru simpla frumusețe a gestului”. Pentru că, nu-i așa, „frumusețea este în ochii celui care privește”. Care frumusețe să fie la el. Avându-și locul de muncă într-o limuzină cu secretară-șofer, creatura se deghizează de vreo unsprezece ori, sub ochii noștri: când într-o hidosă cerșetoare, evident româncă, nu se putea altfel, când într-un bătrân muribund, când într-un monstru trăitor prin canalele Parisului și prin cimitire.

Aici începe „identificarea sublimă și totală cu cinematograful”. Arătarea dă peste o superbă făptură pe post de statuie funerară vie (săraca Eva Mendez), se dezbracă în fața ei, exibându-și sexul în prelungită erecție (ce nu face tehnica, astăzi), după care se repede să mănânce flori mortuare, bani și părul femeii. Domnul Oscar, așa i se spune, este și un tată onorabil (în viață, în filmul din capul lui?) gata să filosofeze: „Cea mai mare pedeapsă este să trăiști cu tine însuți”, dar mai este și un fost iubit ramolit și nostalgic, a cărui fostă iubită bântuie pe terasa cunoscutului magazin Samaritaine și, înainte de a se arunca în gol, trage o cântare, ea fiind Kyle Minogue de felul ei. Săraca, chiar nu a mai găsit nimic de lucru în îndepărtata ei Australie??

În generația mea circula o vorbă, adresată mamelor noastre: „Doamnelor, v-ați lăsa fata să iasă cu Mick Jaegger”? Nu e prea frumușel, după cum știți și după cum vă înșelați. Nu l-ați văzut pe Denis Lavant. Omul nu are nici o vină. Doar atât: mă rog cerului să nu-l visez noaptea, să sperii lumea. De altfel, actorul mărturisea că nu-i place să se vadă. Dqr noi ce vină avem? Am vrut să-l întreb ceva pe Léos Carax, dar când mi-am dat seama că, dintr-un motiv sau altul, nu-și mai amintește nici propriul film, m-am lehamisit. I-a zis cineva de un pod care apare, la un moment dat,pe ecran, iar replica lui a fost „Ce pod, nu am niciun pod în film”. „Cum nu aveți, a strigat sala, este podul Alexandre III”.

Celebrele lui lampadare aurite se vedeau de la o poștă. S-ar zice că geniile, cineaștii blestemați, precum odinioară poeții (căci așa îl vor francezii), uită de la mână până la gură. Și toate astea în timp ce un film cel puțin bun, dar prea cuminte după normele unora, On the Road al brazilianului Walter Salles era trimis la colț, într-o recenzie grăbită, de serviciu și strâmbătoare din nas. Mai mult, autorul dă de înțeles că nu pricepe obsesia asta pentru romanul-cult al lui Jacques Kerouac, care bântuie de o jumătate de secol imaginarul cineaștilor, fără șanse de a fi adus pe ecran. Wim Wenders, Ford Coppola ar fi dorit. S-a întâmplat ca tocmai fiul acestia din urmă, Roman, să reușească montajul financiar necesar. Cu un cineast precum Salles, atașat genului road-movie (Gara Centrală, Jurnalul motocicletei) treburile au fost relativ mai simple, pregătirea a durat, totuși, opt ani. Autorul a dorit să cunoască mai ales împrejurările în care au trăit personajele reale, modelele lui Kerouac, scriitorul care își evocă ucenicia literară ca demn reprezentant a ceea ce s-a numit beat generation.

Generația inocenței pierdute, a sfârșitului visului american, a celor pentru care drogul, sexul, fuga dintr-un loc în altul erau un mod de a experimenta cu disperare tot ceea ce putea ascunde viața. Uneori s-au trădat prietenii, iubiri, dar niciodată pentru totdeauna. „Au vrut să ardă, să ardă”, cum se spune, la un moment dat, în carte. Poate că tocmai această flacără îi lipsește filmului, nu însă și emoția, sentimentul marilor spații care te cheamă fără a te adopta. Un amănunt: am admirat gestul actriței Kirsten Dunst de a veni la conferința de presă într-o rochie albă ce mi-a amintit ținuta ei din Melancolia, cu care anul trecut lua premiu, aici, la Cannes. Poate un nou mulțumesc, poate un mesaj discret pentru scandalagiul Lars von Trier care a mâniat festivalul?

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News