Festivalul de la Cannes: „Cine nu a vărsat o lacrimă văzând Amour este un tâmpit”

Fraza din titlu nu-mi aparține, nu aș putea să scriu chiar așa, pe șleau, dar sunt întrutotul de acord cu conținutul ei. Este începutul cronicii din Libération, semnate de unul dintre criticii francezi greu de înduplecat, Gérard Lefort, făcut. k.o. de filmul lui Michael Haneke, Amour, văzut ieri și care, în paranteză fie spus, merge umăr la umăr cu Mungiu, în deja amintita bursă a notelor criticii internaționale, având același punctaj.

[caption id="attachment_185892" align="alignnone" width="640" caption="Regizorul Michael Haneke, alături de Isabelle Huppert, Jean-Louis Trintignant, Alexandre Tharaud şi Emmanuelle Riva, protagoniștii peliculei Amour, la deschiderea Festivalului de la Cannes. Foto: Reuters"][/caption]

Ceea ce vedem pe ecran este răvășitor. Doi dintre marii actori ai Franței, Emmanuelle Riva și Jean-Louis Trintignant duc pe umerii lor, aproape singuri într-un apartament parizian, un destin ce reface, în modernitate, antica poveste a lui Philemon și Baucis, cuplul care a vrut să îmbătrânească împreună și să moară împreună. Dumnezeu a fost bun cu ei și le-a ascultat vrerea, pentru că și ei, la rândul lor, au fost buni cu cei din jur. Georges și Anne trăiesc astăzi, sub un cer mai puțin îndurător.

Au fost profesori de muzică, merg la concerte, foștii elevi le sunt recunoscători, bătrânețea le este împăcată și, se pare, frumoasă. Sunt numai priviri pline de tandrețe și de grijă unul pentru celălalt. Mi-a amintit un răspuns de demult al lui Barrault, de acum în vârstă, care, întrebat la telefon de un prieten „Ce faci, te uiți la televizor” a răspuns: „Nu, o privesc pe Madeleine” (soția lui, actrița Madeleine Renaud). Micul dejun pare a fi nu un obicei cotidian, ci o sărbătoare casnică. Până în ziua în care Anne nu-și mai poate ține capul sus. Începutul unei paralizii a părții drepte, infirmitate acceptată cu demnitate și pudoare de amândoi. Nimeni nu se plânge, se acomodează cu răul, orice mică greșeală a ei sau a lui este urmată de un „iarta-mă”. Învață să meargă amândoi, strâns lipiți, pentru a-i înlesni femeii câțiva pași. Dar degradarea este necruțătoare.

Bărbatul îi face față cu o răbdare de sfânt. Nu o internează pe cea căreia, în semn de iubire, i-a făgăduit, cândva, că niciodată, dacă bătrânețea va fi nemiloasă, nu o va duce de acasă, nu o va interna. Rezistă ca un soldat care își apără ultima redută. Și totuși, omeneștile puteri sunt limitate. Moartea amândurora va veni chemată de el. Nu poți să nu te întrebi: de câte sute de nuanțe dispune bagajul unui actor pentru a-ți transmite, ca pe o scurtă înfiorare gândul că eroul său a obosit să lupte. Și cum poți reveni la viața normală, după ce ai înfruntat decăderea, umilința inexorabilă? Emmanuelle Riva, pe care nu am mai văzut-o demult, are și astăzi, la 85 de ani, aceeași fragilitate și același contur grațios, descoperite în Hiroshima, dragostea mea. Nu, nu i-a fost greu, este o ființă veselă, tonică, după ce termina filmările ascult muzică și chiar dansa. „Mai ascunde ea câte ceva, a demascat-o Jean-Louis Trintignant (81 de ani), îi trebuia o oră să iasă din starea eroinei”. Lui, poate mai puțin, a părăsit platourile în 1998 și a revenit acum; doar de dragul lui Michael Haneke. Și-a dorit mult să lucreze cu el.

Altfel, nu joacă decât în teatru, pentru că „acolo nu mă văd”. Nu le e ușor nici actorilor să se privească în oglindă. Și tocmai acest film minunat a avut parte de cea nemernică zi, de o ploaie aspră, cu rafale de vânt ce a umplut Croazeta cu un covor de umbrele scâlciate și trântite la pământ. M-a durut inima, văzând-o pe Isabelle Huppert cu brațele goale, străduindu-se să nu tremure pe covorul mustind de apă. Nu știu dacă cineva l-a imortalizat pe Thierry Frémaux, delegatul general, stând în capul scărilor (așa cere protocolul), pentru a-și întâmpina oaspeții: el adăpostind de o umbrelă uriașă, iar Haneke, Trintignant, Riva și ceilalți mai să fie luați de vânt. Într-un acces de răutate, mi-am zis că mai bine i se întâmpla asta lui Abbas Kiarostami, pentru că ne-a chinuit cu viziunea lui simplissimă despre o Japonie a iubirii, în care personajele își trec ștafeta și apoi sunt lăsate de izbeliște (Like Someone in Love). Sau lui Hong Sansoo (In Another Country) care, exact cu o seară înaintea întâlnirii cu Alain Resnais, se joacă de-a Anul trecut la Marienbad. Să fim serioși.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News