Festivalul de la Cannes: Încă un geniu neînțeles în limuzină

Se zice că trebuia să se întâlnească într-o zi. David Cronenberg și Don DeLillo. Unul cineast, altul scriitor. Amândoi obscuri în stranietatea lor, amândoi în căutarea unei lumi vag fantasmatice, capabile să se opună haosului contemporan. Amândoi controversați. Și-au dat mâna peste romanul Cosmopolis, îndrăgit și de faimosul producător portughez Paolo Branco.

Corespondență specială de Magda Mihăilescu

Cineastul de origine canadiană, un obișnuit al Croazetei (Crash, Spider) a scris scenariul în șase zile, respectând à la lettre cartea. Nu știm dacă l-a compus într-o limuzină, personaj important al acestei ediții, după cum se vede. După limuzina albă a lui Carax, iată și una neagră. De fapt, elegantul vehicul este spațiul vital al eroului, un băiat de bani gata (golden boy) cu body guardul după el și șofer negru. Într-un New York dat peste cap de vizita președintelui, junele este torturat de spectrul crizei și, deopotrivă, de neliniștea imposibilității de a ajunge la frizer, scopul acelei zile. Drept care întâlnirile cu nevasta, amantele și colaboratorii au loc mașină, pardon,în limuzină, ceea ce mai mult ca sigur îi va stimula pe admiratorii fervenți ai lui Cronenberg să scrie despre geniul cineastului de a construi un film cu ușile închise.

La Cannes, discuțiile arzătoare pe teme economice la ordinea zilei (China, Grecia, cursul dolarului etc) alternează cu cele filozofice: „timpul se rarefiază”, „prezentul se lasă absorbit de viitorul care invadează textura vieții”, de mărturisiri intime,” „prostata mea este asimetrică” și de ciclice partide de sex. Cum dorința de a se tunde este, orice ar face, irepresibilă, omul mai iese din când în când în stradă. Unde peste cine credeți că nimerește? Peste un român ce se prezintă Andrei Petrescu, specializat în a arunca frișcă în obrazul nesimțit al capitaliștilor.

Se pare că a ajuns un titlu de glorie să joci un român, altfel nu-mi închipui de ce a acceptat un actor admirabil precum Mathieu Amalric. În sfârșit, tuns pe jumătate de un frizer firoscos, eroul va fi recompensat de întâlnirea cu un filozof, un spirit critic exacerbat, care, după ce îl citează pe Sfântul Augustin („eu sunt propriul meu mister”) se arată dezamăgit de evoluția băiatului care, se pare, promisese mai mult cândva.

Filmul se încheie cu o lacrimă curgând pe chipul unuia dintre cei mai proști actori văzuți în acest festival, Robert Pattinson, vampirul romantic din Amurg. Ce va fi va fi cu astfel de filme susținute de virtuozitatea tehnologiei din zilele noastre, dar care nu au cum să rămân în memoria noastră mai mult decât atât de emoționantul și atât de lipsit de orice artificiu În ceață, al lui Serghei Lojnitza (născut în Belorus, crescut în Ucraina), după romanul lui Vasili Bîcov, tulburătoare dramă a războiului fratricid. Oleg Mutu, directorul de fotografie, poate rivaliza cu maeștrii imaginii, iar actorul nostru Vlad Ivanov nu încetează să ne transforme în victime candide ale întrebării: cum poate cineva cu un chip atât de blând să fie un monstru pe ecran?

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News