Festivalul internațional al filmului de la Salonic. Cecuri în alb pentru cineaștii de mâine
Au și festivalurile soarta lor. Unele rămân marcate pe viață de cei care le-au găsit ceea ce părea o definiție ideală, cea mai inspirată, productivă etc. Altele caută ciclic - și, uneori, dramatic - schimbări, înnoiri, mutații. Există și varianta ambelor formule, caz în care amprenta predecesorilor fondatori nu poate fi ștearsă, oricâte modificări, îmbunătățiri - sau intruziuni nedorite - ar interveni pe parcurs.
Cel mai important festival cinematografic din Grecia, cel de la Salonic, pare a aparține acestei din urmă categorii. Îl urmăresc de mai bine de 15 ani și, pentru mine, pentru mulți dintre noi, el rămâne legat de personalitatea lui Michel Demopoulos, critic de profesie, care i-a asigurat direcția la sfârșitul anior '90, începutul deceniului următor. Flerul lui de a descoperi talente, asociat cu o vastă cultură, au făcut ca unele ediții de pe timpul său să rămână în memorie. Atunci i-am descoperit pe enigmaticul suedez Lucas Moodysson, pe regizorul englez de origine poloneză Pawel Pawlikowski, pe Bahtiar Kudojnazarov, un Kusturica al Tadjikistanului.
Viața Salonicului avea să fie, apoi, una frământată, poate cea mai atinsă de mișcările politice al țării, din câte festivaluri cunosc. Schimbări de conducere, înlăturări, până și lui Theo Anghelopoulos, marele cineast, la un moment dat directorul manifestării, i s-a spus la revedere, iar astăzi premiul suprem îi poartă numele. Așa se scrie, uneori, istoria. Ediția din acest an, a 57-a, a fost și ea una de nou început de drum, cu o nouă conducere, asigurată de doamna Elise Jalladeau din Franța, producător de meserie, acum director general și de directorul artistic Orestis Andreadakis, regizor, actor și, uneori, producător.
Florence Pugh, protagonist din Lady Macbeth, preferatul juriului Fipresci
Schimbările cele mai vizibile ale noii direcții sunt cele de durată și de extindere. Festivalul s-a lungit, de la o săptămână la 11 zile. Ține exact cât Cannes-ul. Nu multora le dă mâna. Nici măcar Veneției. Secțiunilor paralele, cu clasicele Out of Competition, Open Horizons și Balcan Survey li s-au mai adăugat câteva, Mirror Image, Film Forward, First Run, 2 or 3 Things I Know About Her, A Second Viewing. Mult, prea multe, cred.
Ținta este publicul, pentru el, aria alegerilor s-a lărgit enorm. Pentru un critic este, însă, frustrant să nu poată prinde, dincolo de competiția internațională, cea care dă definiția unui festival, decât câteva titluri dintr-o mare de tentații. Selecționerul principal, directorul artistic, recunoaște, într-un limbaj oarecum derutant, că "se confruntă cu o dificultate negociabilă, cu o serie de greșeli care pot fi corectate, cu o certitudine care ar putea să se îndoiască de ea însăși". Oricum, caracterisitca principală a festivalului, aceea de a fi dedicat debuturilor și celui de al doilea film ( ca și TIFF-ul nostru) a fost păstrată. Ar fi fost și păcat. În astfel de întâlniri cinematografice se pune la cale viitorul cinematografului, aici se descoperă autorii de mâine. Anul acesta, premiul cel mare, Golden Alexander Theo Anghelopoulos a fost câștigat de Attila Till, aflat la al doilea film, Kills on Wheels (Ucigași dintr-un scaun cu rotile) care, într-un anume fel, se integrează tematicii dominante a competiției, care ar putea fi numită dificultatea de a fi tânăr.
[citeste si]
Eroii cineastului ungur sunt niște bieți oameni handicapați, doi băieți și un matur cărora, în condiții normale, le-ai plânge de milă. Numai că tinerii și mentorul lor, un fost trăgător de elită, execută în secret comenzile ucigașe ale unui grup mafiot. Aventurile lor, dramatice dar și comice, sunt ritmate precum cele ale unor gangmen din peliculele de gen. Loviturile, ingenioase, dată fiind dependenței de tehnică, surprind de fiecare dată. Apropierea de duritatea nonșalant filmată a unui Tarantino nu trece neobservată, fără a fi o pastișă. Happy end-ul are îndrăzneala de ne aminti că există loc sub soare pentru totți, chiar pentru cei rejectați de societate. Cei trei interpreți, dintre care doi sunt neprofesioniști (tinerii) au fost răsplătiți cu Premiul de interpretare. Ei sunt: Zoltan Fenyvesi, Szabolcs Thuroczy și Adam Fekete.
Cinematograful islandez, una dintre revelațiile lumii festivalurilor din ultimii ani, a cucerit, deopotrivă, audiența și critica și la Salonic. Va trebui să începem să învățăm numele autorilor. Anul trecut îl descopeream la Cannes pe Grimur Hakonarson cu The Rams (Despre oamnei și oi / Premiul Un certain regard). Îl revedeam la TIFF iar la Salonic aveam să asistăm la un alt mare succes al lui Hakonarson - distincția supremă, Golden Alexander Theo Anghelopoulos. La actuala ediție, conaționalul său, Guomundur Arnar Guomundsson, l-a urmat pe scara ierarhică a recompenselor cu Premiul special al juriului Silver Alexander, pentru Heartstone.
Alexandru Papadopol nu a fost uitat de admiratoare
Din nou un sat pierdut în friguroasa Islandă care, în puținele zile însorite, scoate oamenii din case iar pe tineri, mai ales pe ei, îi adună în speranța legării unor prietenii. Nu le este ușor, însă, adolescenților, să depășească ceea ce pare a fi condiția fatală a unor astfel de locuri, singurătatea, mai ales când familia este ea însăși pe cale de destrămare. Maturizarea în solitudine poate fi tragică. Filmul lui Guomundsson transmite acest sentiment cu o acuitate tulburătoare.
Cinematograful islandez, cum spuneam, la mare preț, ne oferă, dincolo de o anumită participare emoțională la dramele eroilor săi și imagini cu valoare documentară despre o lume mai puțin cunoscută. Este. și acesta, meritul unor festivaluri precum Salonicul de a lansa cineaști de pe întinsul lumii, din păcate de prea multe ori rămași în afara circuitului comercial. A atras atenția o tânără actriță, dramaturg și regizoare de teatru din Algeria, Rayhana, debutantă în cinema cu o remarcabilă peliculă, I Still Hide to Smoke, despre rezistența femeii într-o societate ce-i este, anacronic, ostilă. Într-un spațiu închis, o baie publică, se întâlnesc toate dramele umilinței, spaimelor, dar și riscurile asumate ale unei dârzenii mute.
Marea actriță palestiniană Hiam Abbass a acceptat să fie protagonistă, ceea ce este un adevărat cec în alb pentru cineasta începătoare. Un tot atât de bun semnal poate fi și implicarea cunoscutei producătoare franceze Michèle Ray-Gavras, soția lui Costa Gavras.
Marea actriță palestiniană Hiam Abbass
Deși nu am avut niciun titlu în competiție, cinematograful românesc a fost, ca întotdeauna în ultimii ani, o prezență care a dominat cea mai importantă secțiune paralelă, Balkan Survey. Patru filme, Sieranevada, Câini, Inimi cicatrizate, Două lozuri, fiecare cu câte două proiecții, trei cineaști care au răspuns pe îndelete întrebărilor publicului, Cristi Puiu, Paul Negoescu și Alexandru Papadopol. Întâlnirea cu acesta din urmă și cu Puiu a fost și una nostalgică.
Acum 15 ani, Marfa și banii cucerea, aici, una dintre primele sale distincții importante, Premiul criticii internaționale, Fipresci iar Alexandru Papadopol, protagonist, a fost preferatul juriului pentru Premiul de interpretare. În anul următor, actorul revenea cu Occident al lui Mungiu, prilej de bucurie pentru admiratoare. Pe vremea aceea i se cereau autografe. Acum, desigur, selfie-uri. 15 ani - o epocă.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
