EXCLUSIV  Fuga unui mare scriitor. Ciachir: Ziarele, radioul, televiziunea din România au păstrat o tăcere desăvârşită asupra acestui fapt

Iată textul scris de Dan Ciachir:

Într-o zi din iunie sau iulie 1970 treceam pe Academiei alături de un scriitor în vârstă care s-a desprins deodată precipitat, cu un „Aşteaptă-mă, te rog, puţin!”, pentru a traversa şi a ţine calea unei perechi care mergea pe partea opusă a străzii, între hotelul „Union” şi Biserica Dintr-o Zi. Perechea era formată dintr-un domn înalt, de vreo 48 de ani, îmbrăcat cu o cămaşă cu mânecă scurtă şi pantaloni de culoare deschisă bine călcaţi, şi o femeie frumoasă, dezinvoltă, distinsă. Afabil, firesc în gesturi – priveam cum îi întinde mâna persoanei care îl abordase –, omul de peste drum sugera o identitate de diplomat, putând fi ataşatul cultural al unei ambasade occidentale, sau de român stabilit în străinătate. Întors pe trotuarul unde mă lăsase, scriitorul mi-a spus cu aerul că îmi dezvăluie o taină: „Ăsta e Pavel Chihaia!... Singurul om de care se temea Petru Dumitriu; singurul lui concurent real”.

Nu ştiam cine este Pavel Chihaia, spre deosebire de Petru Dumitriu, despre care auzisem atâtea lucruri, dar de care nu citi­sem nimic. Aveam să o fac, pe neaşteptate, câteva luni mai târziu. Cunoscusem pe culoarele unei reviste literare un tânăr de seama mea care scria versuri, mecanic la Teatrul Naţional, instalat pe atunci în Sala Odeon din Calea Victoriei şi în câteva anexe din Pasajul Majestic. I-am făcut şi o vizită. Stătea într-o dependinţă din pasaj a teatrului, pe locul căreia s-a construit în anii ’80 un bloc, într-o încăpere în care se intra direct din stradă, mobilată cu ele­men­­te de recuzită.

Am fost poftit să mă aşez pe o berjeră frumos tapisată pe care şezuse probabil un actor care interpreta un rol de marchiz. Patul cu tăblii aurite, un secretaire la care poetul îşi scria versu­rile, două scaune pluşate şi un fotoliu Empire fuseseră menite, de asemenea, rampei. Lăsat singur cât să pregătească o cafea, am zărit la picioarele berjerei un teanc de reviste şi am luat una s-o răsfoiesc. Era un număr din „Steaua” pe octombrie 1959 care se deschidea cu un fragment de roman de Petru Dumitriu. După două-trei pagini, deşi era vorba în ele despre „ilegalişti”, mă uimeau claritatea şi precizia textului, tăietura impecabilă a fra­zei; nu mai citisem niciun prozator român care să scrie în felul acela. Parcă vedeam fostul bulevard Elisabeta, aflat la câteva sute de metri, într-o seară de iarnă din timpul războiului, cu sol­daţi, trecători, vânzătoare de seminţe, oameni intrând şi ieşind de la cinematograf...

Când gazda a venit cu cafelele, discuţia nu se mai lega. Mintea se întorcea la paginile citite. Am scurtat vizita, iar poetul, cu un gest de nabab, mi-a dăruit revista. A doua zi întrebam în dreapta şi-n stânga, rude, vecini, prieteni, dacă nu au cumva în casă, în pod sau prin vreo debara, Cronică de familie.

În februarie 1960, după ce Europa Liberă a anunţat că scrii­to­rul Petru Dumitriu s-a refugiat în Occident, împreună cu soţia, trecând cu maşina condusă de aceasta din sectorul sovietic al Ber­linului în cel apusean – nu fusese încă ridicat zidul despărţitor –, ziarele, radioul, televiziunea din România au păstrat o tăcere desăvârşită asupra acestui fapt. După o lună sau două, profe­sorii de limba română din şcolile medii – aşa li se spunea liceelor – le cereau elevilor din ultima clasă, a zecea, aliniaţi la marginea băncii, să deschidă manualele de literatură la paginile despre Petru Dumitriu, să le rupă, după care foile erau adunate în teanc pentru a fi arse sau distruse.

În 1960, Petru Dumitriu avea 36 de ani şi era cel mai impor­­­tant prozator român din epocă. În 1956, la 32 de ani, fusese numit director al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, singura din ţară cu acest profil, instalată în clădirea foste­lor Fundaţii Regale „Regele Carol al II-lea” de pe fostul bule­vard Lascăr Catargiu. Aici a venit într-o zi din 1957 tânărul sculp­­tor Nicolae Crişan şi i-a comu­nicat secretarei că Uniunea Artiş­ti­lor Plastici îl desemnase să execute bustul lui Petru Dumi­­triu. Introdus în cabinetul directorial cu lambriuri din lemn de mahon, a rămas stupefiat: avea în faţă un domn înalt şi suplu, îmbrăcat în frac, care i-a întins cordial mâna şi l-a poftit să ia loc. În timp ce sculptorul îi vorbea despre scopul vizitei sale, ascultându-l, Petru Dumitriu turna în două boluri dintr-o sticlă mată de Martell sau Otard. După aceea i-a spus:

– Dragul meu, nu mă îndoiesc că eşti un om talentat, însă aş prefera să-mi facă bustul un artist consacrat; unul pe măsura mea. Sper să mă înţelegi, să nu te superi, hai să bem amândoi un coniac şi, cine ştie, poate ne vom mai revedea...

Deşi cu doi ani mai tânăr decât Marin Preda, biografia lui Petru Dumitriu se deosebea radical de a celorlalţi prozatori ridicaţi de noul regim, care, în cel mai fericit caz, terminaseră liceul. El avusese o bursă Humboldt care îi îngăduise să urmeze filozofia la Universitatea din München. Îşi pregătea teza de licenţă, cu un subiect despre teologul Jacob Boehme, când, ve­nind în ţară, în vacanţă, nu se mai putuse întoarce în Germa­nia, după lovitura de palat de la 23 august 1944. Avea 20 de ani şi debutase în „Revista Fundaţiilor Regale”. În 1947 a publicat volumul de nuvele Euridice la aceeaşi editură, unde, în luna decem­­­brie, apărea un roman strălucit, Blocada, de peste 400 de pagini, semnat de Pavel Chihaia, un scriitor în vârstă de 25 de ani. Peste puţin timp, în 1948, romanul Blocada a fost retras din librării şi dat la topit. Autorul său a refuzat orice colaborare cu regimul şi orice concesie, activând într-o organizaţie anticomu­nis­tă, nemaipublicând nicio carte de proză, deşi a continuat să scrie. După ce a practicat meserii efemere, a devenit istoric de artă, iar în 1978 a rămas în Occident, stabilindu-se în oraşul unde Petru Dumitriu studiase filozofia.

Petru Dumitriu s-a adaptat noilor condiţii din ţară încă din 1948. Era fiul unui ofiţer superior a cărui soţie provenea din nobilimea secuiască. În 1945 începuse o legătură sentimentală cu o femeie cu 24 de ani mai mare decât el, scriitoarea Henriette-Yvonne Stahl, de o frumuseţe distinsă, personaj monden interbelic, fostă iubită a poetului Ion Vinea. Era fiica unui francez alsacian, fost stenograf al Senatului şi stenograf personal al lui Iorga. Un frate al scriitoarei va ajunge sociolog, format la şcoala lui Gusti, iar alt frate, vitreg, Şerban Voinea, activase în Partidul Social Demo­crat. Numit ambasador la Berna în timpul războiului, nu a mai revenit în ţară.

Numele lui Petru Dumitriu este legat de abominabilul roman Drum fără pulbere, imn epic de peste 700 de pagini consacrat Canalu­lui Dunăre – Marea Neagră, care a înghiţit sute de vieţi omeneşti. Autorul nu pomeneşte însă nimic despre munca de ocnaşi sau de sclavi a deţinuţilor de la Canal, ca şi cum aceştia nu ar fi existat acolo. Înainte de acest roman apărut în 1951, publicase o nuvelă, Vânătoare de lupi, „lupii” fiind partizanii anticomunişti care luptau cu arma în mână împotriva regimului şi a ocupantului sovietic. Pe când Petru Dumitriu tipărea aceste cărţi şi scria nenumărate articole în ziare şi în reviste, tatăl său se găsea în temniţă. În România anilor ’50, ginerele lui Sadoveanu făcea închisoare politică pe când socrul său deţinea funcţia de şef al statului. Fraţii unor miniştri în funcţie erau la Canal (al lui Atanasie Joja, de exemplu) sau în închisoare: fratele ministrului de externe, Grigore Preoteasa, sau al ministrului culturii, Constanţa Crăciun; ambii legionari.

În 1953, după moartea lui Stalin, teroarea s-a atenuat, reducându-se arestările, condamnările şi deportările. Au fost sistate lucrările la Canal, definit oficial „o eroare economică majoră”. Au dispărut imediat din circuitul public cărţi, picturi, lucrări componistice plătite şi premiate cu mari sume de bani, în frunte cu romanul Drum fără pulbere, cu poemul lui Mihai Beniuc Cântec pentru tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej şi cu Cantată pentru Stalin de Anatol Vieru.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News