Gabriel Diaconu: S-ar putea că moartea e un răspuns la o întrebare bună. Dar cu siguranță nu e întrebarea pe care și-au pus-o suicidarii pe care i-am cunoscut

El a spus că îi este alături: „Lasă-i pe oameni să-și arate suportul, trage aer în piept, și mâine continuă să mergi la treabă. Continuă să faci ceea ce faci. Într-o viață pe canapea s-ar putea c-ai să te întâlnești și cu profeți, și cu satane, și cu împărați, și cu proletari. Suntem aici, Ada...”

Reacția lui Gabriel Diaconu vine după ce Ada Mușat a apreciat gestul jurnalistei de a avea „curajul și ambiția să fie ea în controlul vieții ei, să stabilească ea cum și când se oprește suferința, să își exprima voința proprie, liberul arbitru”. 

Ada Mușat a fost terapeuta jurnalistei în urmă cu doi ani. În prezent, nu mai aveau niciun contract, doar rămăseseră prietene.

VEZI ȘI: Psihologul Radu Leca, întrebare după explicațiile Adei Mușat, fosta terapeută a Iuliei Marin - https://www.dcnews.ro/psihologul-radu-leca-intrebare-dupa-explicatiile-adei-musat-fosta-terapeuta-a-iuliei-marin_913589.html

„Dragă Ada Mușat,

Sunt mulți ani de când am stat față în față. Între timp ai devenit psihoterapeut. De curând, fără să fi fost neapărat intenția ta, ești (și) ținta unei serii de atacuri publice. Unele sunt absolut gratuite, altele - deși mordante, sângeroase și în tușă tabloidă cum sunt- au sămânță de adevăr. Știi, ca și mine, că un principiu de psihoterapie e să nu dai sfaturi, nici măcar când ți se cer (mai ales când ți se cer). Așa că am să-ți spun doar câteva dintre experiențele mele în piață publică, de-a lungul anilor. S-ar putea că unele au să te amuze, întrucâtva.

Primul lucru, cel mai important poate, e să îți dai seama - și să îți asumi - că în momentul când vorbești public oamenii au să bage asta în seamă. Și dacă (și dacă!) ai să clarifici - de la început - că vorbești în calitate de persoană privată, deci nu din poziția ta profesională, rareori te poți despărți de calitatea asta (oh, dar și psiholoagă? sau ah, face psihoterapie?). E o povară. E și o mândrie, dar îndeosebi e o povară. Oamenii vor fi uneori galanți, curtenitori, au să-ți facă un pic pârtie. Sunt frecvent aceiași oameni care s-ar putea c-au să-ți rupă beregata cinci metri mai târziu. În general, în viață, să-ți fie mai degrabă frică de un covor roșu decât de-o critică onestă. Sunt de rău augur.

Al doilea lucru, iarăși important. Cuvintele contează. Ani în urmă, după ce un bărbat diagnosticat cu schizofrenie și-a ucis, cu toporul, familia, titlul pe articolul scris de mine (și regretatul Mihnea Petru Pârvu) a provocat rumoare și oroare. Era ceva de genul ”schizofrenicii își măcelăresc familiile”. La vremea respectivă Mircea Toma, Active Watch, Mugur Ciumăgean și (destul de mulți) alții s-au sesizat. A urmat o conversație publică destul de dură din care n-am ieșit fără pată. Singura greșeală pe care am făcut-o a fost să spun adevărul: că nu eu eram responsabil de titlurile alese de redacția ziarului. Când scrii, poți să te aștepți că intenția originală se întâlnește cu ”spin” în piață.

Al treilea lucru. Sunt momente când poți susține un val, o dezbatere, o polemică, fie ele sângeroase. Sunt momente când realizezi că devii combustibil pentru o răfuială publică, iar curentul te trage în larg. În astfel de momente - fiind un joc psihologic - n-ai de făcut decât să denunți jocul, să-ți faci plecăciunea și să te retragi. In brevitas gratia.

Al patrulea lucru. Știu că - generic - în domeniul psihologiei (și al formării în psihoterapie) se consideră că raportul de vecinătate terapeut-client se consideră încheiat la doi ani de la încheierea contractului terapeutic. Pe de altă parte, în lege, contractul de confidențialitate nu se termină niciodată. Fără acordul părții, n-ai voie să spui lucruri spuse de client în terapie (gen X a zis, sau Y a fost de opinie că) chiar și după decesul acesteia. Asta e complicat. Mulți ani în urmă, într-o altă epocă, scriam (ca și acum) vignette de caz. O vignettă de caz e o matriță - inspirată din realitate (dar pur ficțională) - în care cauzi să surprinzi un fenomen. Te poți inspira din cazuri reale, din fapte întâmplate. Dar regulile anonimizării sunt clare. Schimbi genul, schimbi vârsta, și - de regulă - faci un ”mix” de cazuri similare astfel încât elementele de identificare ale pacientului să fie suficient diluate. Cu toate acestea, uneori vignettele sunt ”life-like” (adică seamănă cu viața reală).

Mi s-a întâmplat să am o fostă colegă care m-a acuzat că ”scriu despre cazurile mele”, o jurnalistă să preia din zbor acuza, și dă-i și sapă. Au fost ani în care (deși nu de fiecare dată) pacienții mă întrebau, la prima consultație: ”o să scrieți și despre mine?”. Era stânjenitor. Lucrurile s-au schimbat destul de mult, în acești peste 10 ani. Oamenii sunt de acord să fie dați drept exemplu, atâta vreme cât le e protejată identitatea. Au început - mulți - să scrie liber EI despre experiențele lor cu tulburarea dispoziției, a gândurilor sau comportamentului, cu consumul de substanțe șamd. Nu mai e același tabu. Dar ieșirea din tabu nu se face în pofida discreției. Cât, cum și de ce manieră discutăm de pacienții noștri, de clienții cu care lucrăm, rămâne o chestiune de cumpănit.  Finalmente, despre moartea unui pacient/ client, fie el și plecat din practică/ terapie.

Nu o singură dată am trecut prin cumpăna pierderii unei persoane cu care am lucrat. Uneori a fost din motive de vârstă. Alteori a fost din motive de boală. Au fost cazuri când persoana a murit prematur, accidental. Au fost și cazuri când persoana a avut o moarte violentă. N-a fost moarte să mă lase indiferent, câteva m-au lăsat năuc, după câteva mi-am pus serios problema dacă pot/ am rezerve/ să continui să-mi fac meseria. În astfel de momente, crâncen cum a fost (și narcisic cum sunt) m-am târât către o persoană de încredere. Am făcut pe dracu în patru și am vorbit. N-am vorbit public. Am vorbit privat. După care, de câteva ori, am îndrăznit și-am vorbit și public.

Prima oară am vorbit public la o conferință, în fața unei săli de câteva sute dintre colegii mei, majoritatea pe care îi știam. N-a fost un gest de curaj. A fost o asumpție, o presupunere, că în sală vor fi oameni care - aproape obligatoriu - trecuseră și ei prin moartea unui pacient. Că a fost pe masa de operație. Că a fost în reanimare. Că a fost în ambulanță. Că a fost în cabinet sau în patul de acasă.

Ada, turbionul de acum o să treacă. Dar vrei să rămâi reflexivă la tot inclusiv - în tine - la propriul doliu. Pacienții noștri nu sunt nici familie, nici iubiți, nici cei mai buni prieteni. Nu sunt nici mușterii, nici străini (în același timp). Sunt, din lipsă de altă expresie, ”parteneri de drum”. Prezența noastră îi schimbă pe ei, prezența lor ne schimbă pe noi. Rămânem cu fragmente din - posibil - cele mai negre momente din viața lor dar și, uneori, cele mai luminoase. Astfel de legături sunt profunde.

Lasă-mă să-ți spun, Ada, că jelesc la fel de mult după pacienți pe care i-am însoțit, înainte de moarte, prin mai multe tentative de-a-și lua viața ca și după cei care-au murit ”de moarte bună”. Un om e un om. Stăm, o vreme, cu el sub același copac, pe-o aceeași potecă. Da, publicul te-a tratat nedrept. Dar nu pentru că - profesional - te-ai supus unui plebiscit. Ci pentru că, personal, te-ai expus.

Iar aici intervine altă regulă, asta fiind una de presă, că publicul ”are întotdeauna dreptate”. Nu pentru că știe adevărul, ci pentru că procesul ”mass-media” nu e menit să fie just. E menit să fie scurt, decisiv, și să rezolve tensiunea (quasi-erotică) la care e invitată audiența. E efectul magic al ecranului. Sunt sigur, dar absolut sigur, că toți din breasla noastră profesională au, la acest moment, sentimente de candoare și înțelegere care merg către tine. Lasă-i pe oameni să-și arate suportul, trage aer în piept, și mâine continuă să mergi la treabă. Continuă să faci ceea ce faci. Într-o viață pe canapea s-ar putea c-ai să te întâlnești și cu profeți, și cu satane, și cu împărați, și cu proletari. Suntem aici, Ada...”, a fost mesajul transmis de Gabriel Diaconu.

Șapte

„În cariera mea, până acum, am pierdut șapte pacienți prin suicid. Includ în această cifră o persoană care s-a sinucis la aproape un an de la ultima vizită pe care o făcuse la mine, și care nu se mai afla în practica mea. Și includ și o persoană care s-a sinucis la peste 6 luni de când fusese la control. Nu includ pacienți care au dispărut, despre care nu am informații. Dar mi se pare că cifra e aproximativ corectă, totuși. Măcar pentru faptul că în România prevalența suicidului gravitează împrejurul cifrei de 13 – 14 la 100:000. Iar, puși cap la cap, cred că am văzut până acum peste 50 de mii de pacienți.

Ai zice că mi-am făcut treaba degeaba. Păi cum să nu fie degeaba dacă, în cele din urmă, cu tot efortul, 14 la suta de mii s-au dus din practica mea, adică tot la fel ca în populația generală?

Culmea e că fix asta vrem. Nu doar noi, psihiatrii. Noi toți medicii. Dacă nu putem să eradicăm boli (și unele boli nu le putem eradica), vrem să redăm persoanei acea condiție de demnitate în care riscul relativ (RR) la populația aparent ”sănătoasă” să fie 1. Pentru că, de fapt, în rândul populației celor suferinzi de o anumită afecțiune, același risc relativ (RR) poate să crească la 2x, sau 3x, sau 10x mai mare.

Spre exemplu persoanele cu depresie au un risc relativ de a muri prin suicid de 6 – 8 mai mare decât al unei persoane sănătoase. Asta face depresia un factor major de risc. Asta face ca tratamentul corect al depresiei să scadă atât riscul pentru o tentativă, dar și riscul de moarte prin suicid. Dar nu doar cei cu depresie sunt la risc. Și cei diagnosticați cu schizofrenie, sau tulburări din același spectru. Și cei cu dependențe de SUR (substanțe de uz recreațional). Și cei cu tulburări de comportament alimentar.

Mulți ani în urmă, când mi-am făcut lucrarea de licență la catedra profesorului Băjenaru, prin genialitatea lui domnul profesor m-a încurajat să mă uit la tulburările non-motorii (de fapt tulburările psihologice) asociate bolii Parkinson. Și asta pentru că citise dânsul un studiu că, în comparație cu alți pacienți, cei cu Parkinson ar face – într-adevăr – depresie dar, paradoxal, ar fi la risc mai mic (!) decât populația generală pentru moarte prin suicid. S-a înșelat (ori el, ori articolul). Fapt e că riscul e mai mare. Dar așa am intrat eu în domeniul suicidologiei. Discutând cu profesorul de matematică ajuns la spital pentru că nu mai putea scrie formule până la capăt pe tablă. Sau cu bunicuța căreia nu-i mai ieșeau modelele la croșetat. Cu brutarul maghiar și cu antreprenoarea din provincie. N-am avut un eșantion mare. Erau doar 15 cazuri. Dar erau ”pe bune”, și mi-au captat imaginația și interesul, neîntrerupte până în zilele noastre.

Nu vom putea, vreodată, curba fenomenul suicidului până spre zero. Îl vom putea influența în acea zonă a penumbrei unde este, cu adevărat, prevenibil. În spețe specifice, în ce privește cultura și civilizația umanității, s-ar putea să fie nevoie să-l revizităm, conceptual, în ceea ce înseamnă și presupune ”demnitatea în moarte”.

Am avut un caz foarte greu de curând. Un caz care continuă, ale cărui ramificații au fost foarte grele, sentimental, pentru mine. Suficient să spun că persoana, în cele din urmă, a murit. Suficient și să adaug că, la final, am încurajat familia să discute cu echipa terapeutică (nu în România) dacă îi pot instala un clicker de morfină (PCA) astfel încât să-și controleze singură analgezia. Deși sunt serios reglementate, uneori astfel de mijloace sunt folosite încât pacientul să-și decidă, autonom, finalul.

Deși e un subiect de mare controversă, vorbim de o formă de suicid asistat. ”Demnitate în moarte” e o formulă care nu poate fi ignorată în practica medicală. Ține de însăși conceptul de alinare a suferinței. Medicii sunt foarte rezervați, majoritatea. Noi am jurat să luptăm, alături de pacientul nostru, până în ultima clipă. Nu avem voie nici să-i facilităm moartea, nici să i-o provocăm. Nenorocirea este când, prin intervențiile noastre, prin protocoalele noastre de tratament, reușim doar să prelungim viața, nu neapărat să-i redăm vreo calitate. Sau redăm o calitate, dar pacientul plătește un preț greu, spre imposibil, de surmontat. Viață cu orice preț nu este, de fapt, viață cu ”orice” preț.

Medicii amputează uneori degete, sau segmente ale corpului, încât să nu plece infecția în tot corpul. Ce rămâne în urmă e un om viu, dar care n-o să mai aibă același mers, sau aceeași funcție a mâinilor. Avem proteze, avem mijloace să restituim ”functio lesa”. Alteori tratăm psihoză, manie, depresie cu medicamente care fac ravagii metabolic, care dau obezitate secundară, care – în timp – cresc riscul de blunting cognitiv și demență. Evident că e o realitate profund inconfortabilă. Ce răscumpărăm azi o să plătim într-un ”mâine” al vieții. Sunt pacienți care vor fi, cu tratament, întrucâtva funcționali dar foarte puțin, sau deloc, autonomi în viața lor de zi cu zi. Tratamentul lor este doar un tranchilizant. Antidepresia promisă nu vine. Anhedonia continuă să fie severă. Au nevoie de somnifere pentru somn, au nevoie de stimulente pentru focus. Unele creiere sunt nărăvașe, în acest fel.

Nu o singură dată am avut pacienți care mi-au spus că ar vrea să fie eutanasiați. Sau că se gândesc să acceseze serviciile unor clinici de suicid asistat din Europa. E o conversație îngrozitoare pe care o poți avea cu un om, ale cărui rezerve de rațional în fața bolii sunt supte din existență cu fiecare episod de boală pe care îl are. Nu m-am ferit de subiect, n-am aruncat niciodată la înaintare sanctitatea vieții. Faptul că sunt ateu îi reconfortează pe unii dintre pacienții mei (unii foarte religioși) când discutăm despre demnitate în moarte. E o discuție care transcende medicina, merge către rădăcina existenței umane. Dacă n-au reușit să păstreze o demnitate a vieții, le putem noi nega accesul la o moarte demnă?

De fiecare dată le explic granițele legale ale discuției. Le clarific termenii, diferențele dintre eutanasie și suicid asistat. Ne oprim, de fiecare dată, să observăm disonanța cognitivă profundă (asomăm porci atinși de pestă, eutanasiem cai cu picioare rupte, dar oamenilor le arătăm semnul crucii sau cartea sfântă). După care luăm la rindeluit ce presupune, de fapt, moartea, și ce include, de fapt, demnitatea. Simpla deliberare a morții nu-i un element de demnitate pari passu.

Ce mă motivează pe mine să perseverez în domeniu e imaginea unei persoane care tocmai s-a sinucis, ajunge de partea cealaltă (presupunând că) doar ca să constate că problemele tot ălea sunt, și și-a mai și epuizat ”glonțul pe țeavă”. Ce mai rămâne, odată epuizată ”opțiunea suicid”? A povestit vreodată cineva o experiență pozitivă a sinuciderii, post-factum, încât să presupunem că rezolvă probleme?

Este o mare speculație, de fapt, că în viața de după moarte (dacă e să fie) nu mai face nimeni atacuri de panică, sau nu mai are nimeni trip-uri paranoide. În fapt, în varii studii făcute la cei care au avut, parte a tentativei de suicid, experiențe foarte proxime morții, majoritatea au remarcat după aceea că, de la momentul angajării în act, li s-a părut cea mai proastă idee. Adaugă aici că în această populație, la cei cu tentative de mare letalitate, recurența e relativ mai rară decât la cei care fac tentative mediu – sau puțin letale. Asta nu vrea să sugereze că oamenii ar trebui să meargă până în buza abisului ca să vadă cum e.

Unul din pacienții mei a murit după ce, anterior, mai făcuse o tentativă de mare letalitate. Ce spera el să fie o moarte demnă, în schimb, s-a terminat într-o oribilă agonie. O altă chestiune pe care o discut cu pacienții mei e când epuizăm, de fapt, resursa terapeutică. În peisajul tuturor alternativelor, unele dintre care profund extravagante, am descoperit că intenția de a muri rareori apare după epuizarea celorlalte scenarii. Scenariile sunt franc implauzibile (cu ar fi să te muți pe-o insulă în Caraibe, sau să folosești substanțe ne-reglementate sau la limită interzise, tehnici fără acoperire empirică sau cu puțină bază de dovezi).

Dar există? Există. Ce e mai grav, pentru un medic să-i recomande pacientului lui o tehnică improbabilă sau să-i valideze credința că mai bine se suicide asistat, sau va fi eutanasiat? Neputința vieții hrănește fantezia puterii asupra morții. Din această ironie găsesc mereu ceva de discutat cu pacienții mei suicidari. Adică vrei să spui că poți să iei o supradoză (să zicem) dar nu poți să (completează cu orice aici). E un lucru remarcabil să omori un om (pe tine), dar și să-i interzici acea cale, acel drum, acele ramificații. Nu e o conversație mereu logică. Nu e defel lipsită de pericole. Și n-am niciodată siguranța, sau fatalismul, de-a crede că rolul meu este unul luminos prin definiție. Nu mă simt, ca medic, salvator de vieți. Ocazional mă simt precum Charon, vâslașul către iadul grecilor. Dar vorbesc cu oameni despre lucruri de negândit, sau de ne-imaginat. Fără amprentă ideologică, fără prejudecată asupra acestor lucruri în care ne-am trezit că trăim, unii mai diferiți decât ceilalți.

Am mereu grijă să nu glorific moartea, dar să nu glorific viața. Adevărul e că, pentru unii, e o îngrozitoare povară, suma tuturor hâdelor lumii adunată – curios – la un loc. Cu toate acestea, le aduc aminte, am umblat drumuri similare, comparabil grotești, comparabil sinistre cu alte persoane a căror deliberare a fost de-a rămâne curioase. Curioase în viața asta, acum, aici, așa, nicidecum curioase la saltul cosmic în necunoscut. Rămâne, până la urmă, suicidul o alegere personală? Cred că e ceva personal, asta da. Dar nu cred că este o alegere.

Cred că rămâne doar o ofertă pe care unii oameni, la momentul cumpenei, n-o (mai) pot refuza. Una patologică, dar care merită considerație în apreciere și vocabular. Nu e infamie să mori prin suicid. E tragic. E trist. E o săvârșire de viață, o viață amputată violent din parcursul ei care-ar fi putut să fie. Există o presupunere că dacă o tai mai devreme e mai demn decât dacă o lași să se scurgă, oribil, până la capăt? Există.

Și atunci de ce majoritatea nu fac, totuși asta? De ce-a căzut din grație căderea în sabie, ce ne împiedică să facem din asta un paragraf de lege? De ce-ar fi majoritatea culturilor lumii mai degrabă înclinate să ofere compasiune omului în suferință, nu un buton de suicid? Pacienților mei nu le pasă foarte mult de culturile lumii. Pentru ei experiența personală e context suficient. Să-i scot din acest context, să-i ridic spre contemplare, e de fapt singura mea menire. Eu nu mă simt nici colac de salvare, nici hidrant în fața vreunei auto-imolări. Sunt aici să ne punem întrebări bune. Pentru că s-ar putea că moartea e un răspuns la o întrebare bună. Dar cu siguranță nu e întrebarea pe care și-au pus-o suicidarii pe care cel puțin eu i-am cunoscut până acum”, a mai scris Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News