Anul la capătul căruia ești viu e un an bun.
În 2018, în prag de Crăciun, Mihai Gâdea a anunțat că Robert Chirileanu, „un om minunat, un profesionist fabulos", a avut un accident de motocicletă și luptă pentru viața sa de pe un pat de spital. „Nu am niciun fel de dubiu că va învinge!", a spus atunci Mihai Gâdea. La aproape un an, Robert, în cadrul unui interviu acordat DCNews, a vorbit deschis despre momentele prin care a trecut.
Interviul cu Robert nu este doar despre accidentul de motocicletă, ci despre noi toți, fie că suntem părinți, vecini de bloc, profesori, prieteni, vânzători, călători de metrou. Interviul cu el este o lecție despre cunoaștere, acceptare și adaptare, dar în același timp și un semnal: aveți grijă, viața se poate schimba într-o singură secundă. Fără să-și propună, Robert ne învață că salvarea nu o să vină decât din păsarea de om, din acceptarea celuilalt, arătându-ne că un cuvânt a făcut minuni pentru el și încă mai face. Cuvântul e ÎMPREUNĂ.
Cum este și normal, fiecare cititor va plia pe înțelesurile proprii rândurile ce urmează, dar esența nu o poate rata nimeni. Lectură plăcută!
Personal, îmi amintesc când am notat lista de medicamente pe care urma să o cumpăr și atât. Ce urmează să povestesc am aflat de la câțiva martori. Pe Calea Plevnei, chiar în fața Spitalului Militar, la o distanță mică de cartierul în care locuiesc, am fost atins de o mașină din spate și am fost proiectat pe contrasens pe un alt autoturism care circula regulamentar. După ce, fără voia mea, am făcut această cascadorie, se pare că m-am ales cu o serie destul de generoasă de probleme. Coloana vertebrală s-a rupt în dreptul toracelui, măduva a fost înțepată de mici fragmente de os. Am avut sternul și mai multe coaste fisurate, iar ulterior unul dintre plămâni a intrat în șoc. În următoarele două săptămâni, am fost ținut în comă indusă, pentru că starea mea era foarte gravă și, de la o zi la alta, era mai rău. După operația la coloană, care a decurs impecabil, doctorii s-au luptat foarte mult pentru a-mi salva plămânul grav afectat. După cele două săptămâni în care am stat intubat, întreg personalul medical, doctorii, familia și prietenii s-au luptat să revin la normal cu toate funcțiile care în mod normal funcționează automat, respirat, înghițit, etc. În continuare, sunt șocat de faptul că, pentru aproape două luni, eu nu mai știam să înghit, fie că era vorba de mâncare solidă sau o linguriță de apă.
Pe Dumnezeu l-am cunoscut prin tatăl meu, care a fost pastor. Tata reprezintă pentru mine cel mai puternic exemplu de modestie și bunătate. Este unul dintre oamenii care te ajută necondiționat, indiferent de modul în care te-ai comportat și care, nu doar că te iartă dacă i-ai greșit, ci caută să se împace cu tine, deși nu el este vinovat. Pentru că sunt atât de norocos încât am un tată ca el, cred că acesta este motivul pentru care îl consider pe Dumnezeu un Prieten care face orice pentru mine.
Suportul oamenilor din jurul meu a contat enorm. Mi se pare incredibil modul în care Dumnezeu a „ordonat" oamenii care mi-au stat alături, care au intervenit atunci când am avut cea mai mare nevoie de ei și care, rând pe rând, s-au „retras" discret, făcând loc altor oameni care m-au putut ajuta mai mult în acele perioade diferite de timp. O prietenă foarte bună, Kundri, m-a ajutat enorm încă din primele ore și mi-a stat alături mult timp, Mihai m-a ajutat enorm, la fel Radu Tudor și Gabriel Leș. Foarte mulți oameni s-au rugat pentru mine și familia mea. Părinții mei, Alina și Daniel veneau zilnic. Tatăl meu are la activ foarte multe nopți nedormite lângă patul meu, până când, treptat, Sebi Iosub, un alt prieten bun a început să facă „schimb de tură" cu el. După ce lucrurile au început să se stabilizeze și am trecut la recuperare într-un spital privat din Cluj, alți doi prieteni, Daniel Piturlea și Dragoș Penca, s-au oferit să mă ajute cu recuperarea foarte aproape de casă, aici la București. Lucru care a contat și contează enorm și pe care doar Dumnezeu putea să îl simtă, pentru că eram îngrijorat de cum și unde voi continua recuperarea, însă nu vorbisem cu nimeni despre stresul din mintea mea.
Foto captură Antena 3
Legat de secvența în care Mihai vorbea despre mine, cât timp am fost internat pe ATI, pentru că nu aveam voie să am telefon mobil, rugam toți asistenții de câteva ori pe zi sau seara, când mă simțeam mai deprimat să îmi caute fragmentul din emisiune cu bucata în care Mihai vorbea despre mine și spunea că este sigur că voi învinge. Aceea secvență din emisiune - în care Mihai vorbea plin de emoție despre mine și pe ecran era imaginea Karinei cu ochii înlăcrimați - mi-a dat aripi și, de fiecare dată când revedeam secvența, mă întărea și mai mult, pentru că simțeam că, dacă nu îmi revin, dezamăgesc foarte mulți oameni minunați.
Recuperare am început să fac serios din luna martie la un spital privat din Cluj. Când am ajuns acolo, eram la stadiul în care abia rezistam 30 de secunde în șezut, apoi leșinam. După o lună, am putut veni pe scaunul din dreapta în mașina și începeam să pot sta 1-2 minute în picioare, ținându-mă de spalier. Din aprilie, am continuat recuperarea la un centru Kineto și Spa din zona Orhideea în București. Unde doi oameni minunați, Andreea Prunisoara și Ionuț Stoica, au reușit până acum, prin foarte multă muncă și cu multă răbdare, să mă aducă la stadiul în care merg folosind cârje. Lucrăm împreună în continuare cel puțin două ore pe zi, după care continui acasă încă trei, patru ore. Pe lângă implicarea senzațională din ședințele de kineto, Andreea și Ionuț îmi sunt cel mai puternic sprijin emoțional de care am nevoie în perioada aceasta. Sunt încă un motiv pentru care mă simt obligat să trag când totul devine puțin prea greu.
Motocicleta se „recuperează" odată cu mine, Dragoș Săraru, un alt prieten drag, m-a ajutat cu reparația, astfel încât, la primăvară, să putem face primele teste pe circuit. Vedem atunci tehnic de ce „reglaje" mai avem amândoi nevoie.
Robert Chirileanu la final de 2019 este un tip care mai are puțin și împlinește un an de când a renăscut, dar care are o experiență de 28 de ani pe care își dorește să o folosească pentru a-i motiva pe cei din jur să devină varianta cea mai bună a lor.
În cele câteva luni în care m-am deplasat folosind un scaun rulant, am învățat să îi apreciez pe cei care nu au fost atât de norocoși, cum sunt eu. Nu m-am simțit neapărat discriminat, sau nu în mod direct. Este evident că autoritățile nu și-au bătut capul să construiască rampe folosibile pentru persoanele cu dizabilități, nici măcar la instituțiile publice. Sunt puține locuri în care acestea sunt utilizabile. Unele sunt prea înclinate sau, în alte locuri, paznicul trebuie să vină și să așeze o rampă din tablă pentru acces. Recomand testarea lor de către autorități făcând o tură în scaun cu rotile. Personal, m-am considerat privilegiat, pentru că am avut familia și prietenii foarte aproape și dispuși să mă ajute în permanență în perioada în care nu mă puteam deplasa decât cu scaun rulant. Cât despre străini, oamenii în general se uită ciudat când te văd în scaun cu rotile, însă nu am simțit asta ca pe o discriminare, ci mai degrabă privirea aruncată părea din milă. Nu țin minte niciun loc în care nu am fost ajutat de necunoscuți, nici când mă deplasam în scaun rulanti și nici în perioada aceasta în care folosesc cârje.
Foto Radu Tudor
Generația mea și ce vine după mine nu mai apreciază mai nimic. Noi cei născuți după comunism avem senzația că merităm totul de-a gata, fără să facem nimic. Ne lipsește respectul aproape față de orice. Suntem o generație extrem de norocoasă, noi nu am avut de înfruntat un regim totalitar, plin de lipsuri și restrângeri, și tocmai din motivul acesta criticăm mai mult decât construim. Noi nu știm cum a fost înainte decât din poveștile celor mai mari. Pentru că am simțit pe pielea mea cât de ușor putem pierde tot, am văzut cât de greu se recuperează, rând pe rând, lucruri pe care le consideram banale atunci când totul funcționa bine și pe care nici măcar nu concepeam că le-aș putea pierde.
Experiența această m-a făcut să apreciez mult mai mult fiecare moment în care pot comunica direct cu cineva drag. Apreciez mult mai mult prezentul. Totul se poate termina într-o clipă și cel mai rău este că nici măcar nu știi că s-a terminat. Ultima mea amintire de dinainte de accident a fost când am băgat telefonul în buzunar, nu când și dacă i-am îmbrățișat pe ai mei. O îmbrățișare de rămas bun sau un sincer „Te iubesc" spus direct ni se par penibile, le considerăm semne de slăbiciune. Sau suntem, pur și simplu, prea ocupați. Cele mai frumoase amintiri pe care le am sunt legate de interacțiunea mea directă cu alți oameni dragi mie, deci probabil că, în final, asta este ceea ce contează cu adevărat. Mie cu siguranță acum mi se pare mai interesantă o discuție decât o postare în social media.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
de Val Vâlcu