Glasul pământului furat. Jupuirea României prin retrocedări: "Ăsta-i terenul desculților. Vor să ne iobăgească iară"

În comuna Valea Mare se poate ajunge cu o hardughie de autobuz vechi, care pleacă de trei ori pe zi din Sfântu Gheorghe. Cei 27 de kilometri sunt parcurși în aproximativ 40 de minute. Valea Mare e capăt de linie. În autobuzul de 13:30, ultimul care pleacă din Sfîntu Gheorghe spre Valea Mare, nimeni nu strâmbă din nas din cauza mirosului de motorină din interiorul veteranului Ikarus. Toți călătorii sunt obișnuiți, îi tolerează bolile autobuzului indispensabil vieții lor cotidiene. E greoi, ia curbele anevoie și tușește când șoferul schimbă viteza.

Majoritatea pasagerilor e formată din liceeni care fac naveta cinci zile pe săptămână. Cei mai mulți coboară în Boroșneu Mare și Boroșneu Mic, comunele prin care șerpuiește drumul înainte să se termine în Valea Mare. În Valea Mare, ai șanse mai mari să vezi labă de urs decât picior de tânăr. Tinerii văleni pleacă în străinătate de cum termină liceul, unii poate chiar mai devreme. Părinții, cu inima arsă de dor, trag nădejde că ai lor copii or să-i viziteze mai des. Unii vor doar să-i viziteze. N-au pretenții de frecvență. Sunt singuri de prea mulți ani.

Valea Mare e o comună neaoș românească, cum o descrie însuși primarul. Precizarea e una importantă, nu numai din punctul de vedere al primarului, ci al celor mai mulți văleni. Asta pentru că Valea Mare e un miez de românism într-o zonă locuită preponderent de etnici maghiari. Vălenii nici măcar nu vorbesc limba maghiară, un fapt atipic în întreg județul. Nu există însă un conflict interetnic și nicio undă de ură canalizată înspre cei cu care transilvănenii conviețuiesc de sute de ani. Locuitorii comunei insistă că nu au nimic cu comunitatea maghiarilor. În ea se regăsesc mulți oameni extraordinari, dar și câteva "mere stricate", explică un vălean. Discursul celor care au probleme cu pământul din cauza moștenitorilor foștilor grofi e mai radical. Aceștia vorbesc despre reabilitarea Imperiului Austro-Ungar, viclenia ungurilor și legi care-i favorizează pe etnicii maghiari. Cuvinte de revoltă, ce-și au obârșia în durerea cea mai sfredelitoare din câte pot exista pentru un țăran: cea provocată de pământ. Multe case din Valea Mare au arborat drapelul României. La fel și Primăria, și Biserica, și Căminul Cultural. Vălenii își iubesc țara.

Chiar și celor mai puțin încercați de patriotism, e imposibil să nu li se umple inima de patrie și sângele de neam odată ajunși în Valea Mare. Peisajul este de un autentic absolut. Comuna, aflată într-o vale lină, este împresurată de dealuri înalte, pe creasta cărora stau falnici brazi cutezători. Acoperișurile roșii ale caselor rup monotonia unei copleșitoare întinderi de verde. Ploaia și norii amenințători dau peisajului nuanțe mai închise și mai reci. Verdele e mai grav.

La sfârșitul lunii mai a plouat mocănește în Valea Mare. Astfel de zile îi țin pe văleni în casă, departe de ulițele nămoloase și de câmpurile ude. Nici țipenie pe drumuri! Coborârea din autobuz seamănă cu un plonjon într-o liniște deplină. Doar nea Călin, un bărbat cu un pântec mare, pe la vreo 50 de ani, merge la deal, către inima comunei. Urcă agale și face pauze la fiecare câțiva pași. El trasează prima concluzie tristă a acestor locuri. "Uite, cade pădurea peste noi și noi nu avem un brad în curte", spune, mâhnit, nea Călin.

Asta e drama comunei Valea Mare. În chip nefiresc, nu sătenii sunt cei care se bucură de bogățiile pădurilor și a pășunilor, care au ajuns, în mare parte, pe mâna "baronilor" moderni, cum îi descrie o săteancă. Mai mult, prin ceea ce pare o campanie bine articulată, mulți văleni își pierd pământul pe care îl lucrează de zeci de ani în favoarea unor pretinși moștenitori ai foștilor boieri maghiari. Țăranii sunt lăsați "în izmene", se plânge un localnic de situația pe care o descrie ca fiind "strigătoare la cer".

Țăranii și Cartea Funciară

Pe timp de vreme ploioasă, cele mai mari șanse să întâlnești pe cineva le ai dacă mergi la unul dintre cele două magazine ale satului, cărora vălenii le spun "la privat". Acestea sunt o combinație între aprozar și cârciumă. Dacă treci pragul încăperii înguste pentru a-ți cumpăra o pâine ai fost într-un magazin mixt. Dar dacă treci același prag pentru a-ți lua o bere sau o caisată și te instalezi la măsuța din gura magazinului, sub copertina aninată de o boltă din grinzi de lemn, alături de alți vecini, ai fost la cârciumă. Cel puțin în ochii nevestii. "La privat" pot fi găsiți, într-o zi de mai, și patru văleni, care, întrebați despre pământul lor, răspund cu un oftat greu și clatină din cap în semn de resemnare. Poveștile lor sunt invariabile. Strămoșii le-au lăsat mai multe hectare de pământ, dar un act de moștenitor era singura hârtie în baza căreia își exercitau dreptul legal la acea proprietate. Vălenii n-au știut de intabulare sau carte funciară și nu s-a îngrijit nimeni să-i învețe. "Țăranu' a venit seara acasă la 9, s-a culcat, dacă a mâncat ceva, a mâncat, și, dacă nu, tremura ... Ăla se mai ocupă de legi? Nu se mai ocupă de legi", a tranșat chestiunea unul dintre săteni.

De această situație au profitat pretinși moștenitori ai foștilor latifundiari maghiari, care au urcat pe arborele genealogic și au revendicat păduri și pășuni cu acte din secolul XIX. Deși se consideră nedreptățiți, mulți săteni sunt cuprinși de o resemnare malignă în fața a ceea ce ei consideră o luptă cu morile de vânt. "Aicea e lege. Cine are bani să-mpingă, câștigă, cine n-are bani, rămâne fără pământ, rămâne fără nimic. Ajungi la cracă, că ce poți să faci?", întreabă retoric Gicu, un vălean get-beget și mai mult decât reprezentativ pentru comuna Valea Mare. Janos, un bărbat pe la 55-60 de ani, își întinde buzele într-un zâmbet șiret ce dezvăluie o proteză strălucitoare. El preferă să expedieze toată afacerea și pe bogații care o patronează printr-o zicere pe care o repetă la câteva propoziții: "Tunul să-i tune". Janos e un personaj jovial, spiritual, căruia îi place să glumească pe seama numelui său de ungur, pentru că, spune el, are rădăcini cum nu se poate mai românești.

Gicu este un personaj a cărui simplitate și candoare merită cărți întregi scrise de Rebreanu sau Preda. Gicu are 46 de ani și locuiește într-o casă modestă. Atât de modestă, în opinia lui, încât ar prefera ca străinii să intre în ea cu ochii închiși. Să-i găzduiască fără s-o vadă. "Noi suntem oameni săraci, de la țară", tot repetă Gicu. Îi era groaznic de teamă ca vreun musafir să nu fie neplăcut surprins de condițiile sale de viață. Gicu împarte cele două camere cu mama lui. Doar pe ea o mai are pe lume, o bătrână de 75 de ani, cocârjată, aflată parcă într-o mătanie continuă, din gura căreia se ivește un dinte stingher când zâmbește. Gicu i se adresează cu "mămico". El a lucrat ca pădurar și ca cioban, dar a avut o slujbă și la oraș, în Sfîntu Gheorghe. De când i-a murit tatăl se îngrijește însă de gospodărie. Nu își poate lăsa mama "singurea, plină de dor", cum spune un cântec din folclor. "Dacă primesc vreodată un telefon să-mi spună că a murit mămica?", spune Gicu, înspăimântat de propriile-i vorbe. Când vine sezonul, Gicu merge la câmp să cosească lucerna și fânul, iar în restul zilelor are grijă de animalele din ogradă: trei oi, două vaci, o junică, o scroafă și trei șoldani, cum le spune el porcilor de-abia născuți. Mai are trei pisici și trei câini. Gicu iubește animalele. "El și un șobolan dacă îl vede în casă, nu-l omoară", încearcă să mă convingă bătrâna de inima mare a lui Gicu. "D'apoi, mămico, dacă văd un șobolan îl omor, na, că ce să-i faci", îi răspunde Gicu, într-o scenă de natură să stârnească zâmbete.

Comunitatea oamenilor din Valea Mare este bine închegată și de un încântător bun-simț. Bătrâni și bătrâne în baston, bărbați care trebăluiesc prin curte sau puștii trimiși de părinți "la privat" îi salută pe străini, fără excepție. Dar mulți văleni sunt reticenți sau îi resping fără ocolișuri pe cei care deschid subiectul retrocedărilor. Nu însă și nea Radu, (căruia i-am promis că nu-i voi folosi numele adevărat), un bărbat "hotărât", "dintr-o bucată", cum îl descrie Gicu. Când îți strânge mâna, simți o palmă atât de aspră, umflată și scorțoasă cum numai munca câmpului o poate face. Gicu povestește că nea Radu este într-atât de strașnic încât, în urmă cu câțiva ani, un armăsar s-a suit cu picioarele din față pe umerii văleanului nostru, iar acesta a mers cu el în spate până la cel mai apropiat gard, de unde a rupt o scândură și a lovit încăpățânatul animal peste bot.

Terenul desculților

Într-o discuție la o masă dreptunghiulară, la care au participat Gicu, soția și fiul lui Nea Radu, vârstnicul vălean a vorbit prima oară fără să scoată un cuvânt. S-a așezat pe banca de la marginea mesei și s-a uitat în jos, mâniat de faptul pe care urma să-l povestească. Pentru țărani, pământul este nodul vital al existenței lor. Să rămână fără o parte din pământ este mai dureros decât un transplant de măduvă fără anestezie.

Familia lui nea Nelu a muncit aproape 70 de ani un hectar de teren pe care l-a moștenit, dar pe care nu l-a intabulat. În 2013, Joos Tibor (a se citi Ioș - n.r.), un bărbat de etnie maghiară care se pretinde urmașul unui grof, i-a luat terenul lui nea Radu în baza unor foi de avere de la 1871. Terenul "e folosit din '62, dar nu avem acte, pentru că ne-a schimbat după terenul nostru pe terenul boierilor. Și boierul vine și-și ia terenul", spune nea Radu, care este întrerupt constant de soția sa, o femeie cu ochii mijiți în permanență. "Da e CF-urile (extras din Cartea Funciară - n.a) boierilor, din 1800, și cu alea a venit și s-au împroprietărit. A venit nepot din a patra generație și ni l-a luat frumos, s-a împroprietărit", își completează ea soțul. "Ne e furată demnitatea de oameni, de consăteni (...) Și-acum ăștia vor să ne iobăgească iară. Exact ca la Nadăș, dom'le", își strigă nea Radu revolta, aplecându-se ușor peste masă pentru a-și privi cât mai îndeaproape interlocutorii în ochi.

Nadășul este cel mai cunoscut caz al retrocedărilor dubioase din România. Întreaga suprafață a satului din județul Arad, de 8.300 de hectare, plus alte 400 de hectare care depășesc hotarul localității, au fost retrocedate pretinsului urmaș al unui fost mare latifundiar maghiar. Întreaga așezare, cu tot cu cimitir și biserică, a fost dată unei singure persoane. Victimele acestor decizii suspectează complicități pe filiere juridice, politicie și etnice de care beneficiază așa-zișii moștenitori. Prof. dr. Ioan Sabău-Pop, care luptă pro bono pentru stoparea a ceea ce el crede că sunt abuzuri grosolane, aduce aminte de procesul "optanților" unguri, exponenții stărilor feudale care în urma Tratatului de la Trianon (1920), când Transilvania a fost restituită României, aceștia au optat pentru cetățenia maghiară, cu proprietățile lor fiind împroprietărită populația foarte săracă din Transilvania, Banat și Crișana.

Avocatul Sabău-Pop subliniază că în urma procesului "optanților" unguri, România a plătit în coroane de aur și franci echivalentului a 3,2 tone aur de 24 de karate. Acum, zeci de pretinși moștenitori revendică mii de hectare de pășuni și pădure sau clădiri istorice de pe tot cuprinsul României (pentru care România a plătit deja despăgubiri), iar unele instanțe dau decizii favorabile acestora ignorând reformele agrare din '21 și '45. Mai mult, autenticitatea actelor prezentate de "urmași" este îndoielnică și de multe ori contestată pe cale juridică, dar câștig de cauză au tot "moștenitorii".

"Ăsta-i terenul desculților", spune nea Radu, care a avut trei ani un dosar penal de care a scăpat prin semnătura soției sale. Cum s-a întâmplat asta? Poliția din Boroșneu Mare (comuna de care obișnuia să aparțină Valea Mare) i-a chemat vara trecută pe mai mulți văleni și i-a pus să semneze un act cum că n-au nicio pretenție asupra propriului teren, din moment ce nu au acte pe el, și că terenul îi va reveni lui Joos, pe numele căruia este intabulat.

Ultima soluție, fuga haiducească

Deși unii oameni nu aveau terenul trecut în Cartea Funciară, aveau titlu de proprietate, care poate fi folosit în instanță. Dar țăranii nu au bani să pornească o lungă și costisitoare spirală a proceselor. "I-a chemat la Poliția din Boroșneu Mare și poliția din Boroșneu Mare i-a făcut să semneze, a zis că dacă nu, îi duce în lege. Și asta a fost problema. Și omu' de la țară nu-i ca omul de la oraș. De frică, a trebuit s-o facă. Că să mai mă judec, să mai cheltui bani...", explică fără perdea Gicu, care susține că nu se teme de "boieri" pentru că e sărac și oricum nu au ce să-i ia.

Convocarea de astă vară la Poliția din Boroșneu Mare e confirmată de mai mulți săteni, iar unii dintre ei spun că, deși nu au semnat, au rămas și ei fără pământ. "Dacă te-ar împușca, n-ar fi așa lucru mare, dar te chinuie", spune soția lui nea Radu. Vălenii au apelat acum la un topometrist, care le măsoară suprafețele și îi ajută să-și facă acte pentru terenul deținut de fiecare. Dar Gicu nu mai are încrede în nimic, mai ales într-o bucată de hârtie. A învățat că pământul ți se poate lua de sub picioare. "Oi, dac-om putea să stăm. Dacă n-om fi ca haiducii, să fugim. Cum era înainte, să fugim în pădure să te ascunzi. Când prinzi, mânci, când nu, nu ai ce dracu să faci".

Primarul din Valea Mare: Noi am picat ca din cer aici

La intrarea în Valea Mare, există trei clădiri siameze: Primăria, Poliția și Căminul Cultural. În ultima dintre ele se organizase sâmbătă o nuntă care i-a încărcat agenda primarului. În comuna de 1.200 de locuitori, nunțile sunt evenimentele mondene la care, direct sau indirect, participă tot satul. Pe lângă alaiul de nuntă, există sute de săteni care ies pe uliță sau se strâng în fața Căminului Cultural pentru a-i privi pe miri. Primarul, care este unul dintre cei mai importanți actori ai comunității locale, are un rol important și în procesul ritualic al nunții.

Gheorghe Avram este edilul localității Valea Mare din anul 2000. Intrat acum pe al patrulea mandat, Avram își amintește că în comună "era pustiu" când s-a instalat el în fotoliul de primar. Localnicii nu-l absolvă de merite. Ei spun că primarul lor e un om harnic care le ține partea, dar există și voci critice care l-ar vrea plecat pe Gheorghe Avram. Secretara primarului, doamna Dora, mâna dreapta a edilului din Valea Mare, respinge cu un gest din încheietură și un murmur din buze toate vorbele detractorilor. Femeie robustă, trecută cu puțin peste 50 de ani, îi știe toate carențele primarului. Nici nu se putea altfel! Îi este alături de aproape 10 ani. Străjuit de două steaguri imense, unul al României și unul al Uniunii Europene, Gheorghe Avram face o scurtă monografie a comunei Valea Mare. Până în 1936, Valea Mare aparținea de comuna Boroșneul Mic, ca sat aparținător. Din '36, centrul de comună s-a mutat de la Boroșneul Mic la Valea Mare, pentru ca '52 Valea Mare să devină comună de sine stătătoare. În 1968 a intrat sub auspiciile Barcaniului, iar din 1999 a devenit iar comună și de atunci nu mai aparține de nimeni. "Suntem o comună relativ tânără. În aceste condiții, arhivele ne-au fost tot mutate, când colo, când colo. La un moment dat nici averea comunei nu mai... s-a pierdut pe drum (...) Îți dai seama, frate-meu, noi am picat ca din cer aicea", se întoarce primarul în timp, la primele zile ale anului 2.000.

Lupta cu Joos, un urmaș de grof "bătăios"

Conform primarului, vălenii au devenit proprietari de pământ prin acte de vânzare-cumpărare, moșteniri sau prin reformele agrare din 1921 și 1945. În timpul regimului comunist, Valea Mare nu a fost cooperativizată, dar CAP-urile făcute în comuna vecină, Boroșneu Mare, i-a afectat pe săteni pentru că s-au făcut comasări de terenuri, iar țăranii au primit echivalentul suprafețelor avute prin locuri disparate și fără vreo dovadă a schimbului făcut. Joos Tibor, un pretins urmaș al unei familii de boieri unguri, a început o adevărată campanie prin care solicită să i se retrocedeze terenuri dintre cele primite la schimb de văleni.

Primarul Avram Gheorghe vorbește repezit, de parcă participă la un concurs de bâlbâieli. De multe ori nu termină propozițiile începute și uneori nu duce până la capăt nici toate cuvintele. În spusele sale grăbite, situația din comună se prezintă cam așa: "În '64-'65, când s-a încheiat cooperativizarea, s-a trecut din ordinul edililor vremii la o comasare de terenuri. Adică în ce sens. În comuna vecină era CAP, la noi nu era, dar terenurile erau amestecate. Și atunci a zis nu, dom'le, cei care au pe partea stângă cum mergi de-aici încolo, așa, de-acolo va fi CAP - erau lucruri mai drepte, mai frumoase - și pe partea dreaptă vor fi ale vălenilor. Și s-au făcut schimburi. Dar nu s-a dat niciun act la mână. Arhivele au dispărut. Noi nu avem, dar au dispărut și arhive de la ei, intenționat au dispărut sau sunt undeva unde noi nu avem acces la ele. Și oamenii își lucrau terenul în continuare, dar a apărut un alt pericol. O parte dintre oamenii care aveau, în special boieri sau urmași ai foștilor boieri, așa, au zis dom'le, noi avem CF pe terenul ăsta, noi luăm. Între timp, CAP-urile sau Boroșneul Mare a dat pe terenul ăla titlu, și acuma, după ani de zile, vine și zice dom'le da eu am CF, ăsta-i terenul meu".

Gheorghe Avram nu vorbește fără dovezi. În timp ce explică problema, scoate din dulapul din stânga sa acte și hărți. Își pune ochelarii pe nas, trage hărțile sub lampă și arată cu degetul hotarele incerte ale comunei. Când vine vorba despre Joos, primarul coboară glasul până la șoaptă. "Încă sunt puține cazuri (de retrocedări dubioase - n.a), vreo două-trei, dar cu o anumită persoană, cu Joos Tibi, care-i bătăios ăsta, e urmașul unei familii mai bogate, a fost secretar pe la o primărie, chiar și la Boroșneul Mare a fost ceva, cunoaște legislația. Cu el sunt probleme. C-a luat o dată aici cinci hectare, vrea să ia încă vreo 10". Acest Joos nu ar reuși aceste manevre fără un ajutor bine plasat, iar primarul spune că nu vrea să acuze, pentru că n-are dovezi, dar crede că "se merge și pe etnie, se merge pe multe. Aici e bănuială, nu putem confirma nimic, dar bănuim că ceva este, că eu degeaba mă duc, că mie nu-mi face treaba asta".

În Valea Mare se zvonește că se pregătește un nou "tun" în dosarul retrocedărilor, iar primarul spune că asta i-a făcut pe oameni să se mobilizeze și să-și facă acte pentrul pământul muncit. "Acuma s-au făcut demersuri și se fac măsurători și se face documentație. Oamenii și-au găsit un topometrist care le face măsurători în teren și le face documentație pe articolul 27 din legea 18 și o să li se facă titluri de proprietate pe terenurile pe care le dețin acum. Numai că omul trebuie să justifice unde a avut terenul, ce a avut, de unde îl deține", explică secretara. "Acte dom'le, acte", întărește primarul, neconștientizând că, pentru țăranii din "tărâmul desculților", hârtiile, fie ele cu semnătură și parafă, nu mai pot amuți glasul pământului furat.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News