Greșeala strategică a Ursulei von der Leyen. UE ratează o șansă istorică
Uniunea Europeană și-a demonstrat forța (și utilitatea) într-un moment critic, gestionat de președintele Comisiei, Ursula von der Leyen. Victoria nu a fost fructificată, nu a dus la o consolidare pe termen lung a identității europene, dimpotrivă, s-a sfârșit cu o ceartă pe bani, o nouă dispută între săracii din Est și bogații din Vestul și Nordul continentului.
Construcția europeană și-a arătat nu doar forța, ci și principala slăbiciune: structura birocratică de la vârful Uniunii.
În noiembrie 2020, Comisia Europeană anunța încheierea unui acord cu primele două companii producătoare de vaccinuri COVID-19. Ne mai amintim, oare, contextul? Cum se jeluiau bloggerii, încă din martie, pe Facebook, repetând obsesiv formula ”nimic nu va mai fi la fel”? Cum share-uiau rețetele de pâine de casă, în lockdown? Cum se prăbușeau bursele, cum cădea economia? Cât de puternică era cererea adresată, deopotrivă, elitelor științifice și politice: dați-ne un vaccin!
Iar Ursula von der Leyen, deci UE, a reușit ceea numai trei lideri mondiali puteau atunci obține.
Pentru ai tăi, toate bărcile de pe Titanic
Israelul, grație unui sistem de sănătate super-informatizat și a unei administrații de război, a fost favorizat de Pfizer. Marea Britanie avea propriul producător, AstraZeneca, iar Statele Unite… sunt Statele Unite. În criza vaccinurilor, totuși, UE a reușit să fie egală cu SUA, obținând pentru cetățenii săi și pentru economiile statelor membre vaccinuri de la Pfizer ori Moderna. Ca să înțelegem cât de mare a fost victoria, gândiți-vă cum ar fi să poți cumpăra, pentru o minoritate a pasagerilor, toate bărcile de pe Titanic.
Unde sunt, atunci, slăbiciunile Uniunii? Chiar la Comisia Europeană și agențiile ei, conduse de birocrați numiți, nu aleși de cetățeni. De ce să ne mirăm că au pierdut mereu pe frontul comunicării, dacă nu au mers vreodată la alegeri? Super-recompensați pentru job-urile lor și puțin dispuși să își asume răspunderea, gata oricând să se ascundă în spatele uriașului zid de hârtie-zidul Bruxelles-ului. De ce să ne mirăm că a durat mult mai mult ca în State autorizarea vaccinurilor și apoi că au fost restricționate vaccinurile Oxford-AstraZeneca, degeaba?
Chiar marea victorie a securizării unui număr de doze pentru țările membre arată cât de îngustă e gândirea eurocraților: a negociat Comisia (ceea ce, repet, a fost foarte bine) dar de plătit a trebuit să le plătească țările membre.
Evident, când dai 160 de miliarde pentru salariile, indemnizațiile, chiriile și restul stipendiilor cu care e motivat aparatcik-ul de la Bruxelles, te gândești de două ori dacă să angajezi circa 80 de miliarde, pentru plata vaccinurilor. Dar când ai pierderi economice de o mie de miliarde din cauza COVID, când ai un buget de peste o mie de miliarde pentru redresare și reziliență, nemaivorbind de fondurile europene din exercițiul financiar curent, chiar nu conta această sumă pentru pentru UE.
Zâna bună se transformă în căpcăun din lene
Sigur, țările din Vest și bogații din Nord nu se uită la câteva miliarde, pe care le-ar avea de plătit din bugetul national. În plus, medicina preventivă e un mecanism funcțional în occident, spre deosebire de estul Europei, unde nici nu au fost accesibile mijloacele moderne de prevenire a bolilor, nici nu s-a făcut educație pentru sănătate. Tot aici, lipsește cultura contractului, iar angajamentul, luat de stat sau de privat, se schimbă în funcție de context sau de echilibrul puterii.
Așa că UE, în loc să fie văzută drept o zână bună, a ajuns în cele zece state din estul fost comunist să fie luată drept căpcăunul care îți înghite vaca din bătătură. Iar criticii au un argument greu de contracarat: dacă unul dintre scopurile UE e să reducă decalajul dintre regiunile bogate și cele sărace, de ce îi pui să plătească pe cei din Est la fel de mult ca pe cei din Vest?
Din lene, vine răspunsul. Funcționarul de la Bruxelles și-a bifat sarcina. Ai vrut vaccin, ți-a dat. Să completeze o tonă de formulare că să treacă în bugetul UE noul necesar de fonduri? Nu-i mai ușor să dea o directivă ca să plătească țările membre? Să-și bată capul să transfere în Africa sau America de Sud dozele care nu mai sunt necesare în Europa, proiectând forța Uniunii și prin diplomația ajutoarelor umanitare? De ce să muncească în plus?
Poate s-ar fi aflat în toată lumea, dacă UE reușea să gestioneze mai bine stocurile de vaccinuri, că UE a fost înainte de pandemie și este și în prezent principalul furnizor de ajutoare bănești către statele mai puțin dezvoltate. Pe lângă cele 50 de miliarde donate, mai punea și câteva sute de milioane de doze de vaccin.
Nu le scădea leafa. Iată că, și în plină criză, funcționarii de la Bruxelles au găsit bani ca din luna aceasta să-și indexeze salariile, fiindcă e inflație și trebuie să lupte cu sărăcia. Iar, în ceea ce îi privește, chiar reușesc.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Citește articolele cu aceleași etichete:
