EXCLUSIV  H.D. Hartmann, după imaginea cutremurătoare cu Papa Francisc: Nu m-a pregătit nimeni, niciodată pentru a intra în lumea tăcerii

„O piață pustie, în mijlocul Romei, capitala vechii lumi. Plouă ușor, ca lacrimile unui copil așteptând ca cineva să îl mângâie. Un papa urcă singur, treptele devoțiunii și amărăciunii. Este sacerdotul rămas din ultimul mare imperiu al omului speriat de moarte. De mii de ani pietrele, călcate acum de el, aduc bucurie, speranță, deseori anatemă, de cele mai multe ori doar mirosul rugăciunii neobosite.

Un preot, din templul ultimului împărat, obosit de așteptare, încărunțit să spună lumii: credeți! merge, cu greu, spre porțile immense, prea mari, prea pustii ale credinței sale. Plouă peste cetatea ultimului mare împărat al lumii. Pe acolo pe unde Petru a urcat Capitolina, dintre cei 12 aleși era cel mai nedemn să fie vre-odată uns, limba spurcată fiindu-i mai aproape decât învățăturile lui Yeshua ben Miriam, învățătorul, tot pe acolo un alt preot călca drumul. Și urcă preotul, vântul răscolind mersul greoi al acestuia.

Nu este nimeni să îl salute, nu este nimeni să îl întrebe: Quo vadis? El știe că biserica lui este goală. Căci un virus primitiv, venit din abisul necunoscut, un dușman invizibil și inexistent în raport cu măreția bisericii sale, cu imensitatea stelară a destinului omului a adus tăcerea cetății și a rugăciunii. Oamenii speriați nu mai caută cuvântul vechilor cazanii. Caută medici, caută albul nou al cearșafurilor curate, caută sterilul alcoolului. Iar moartea îi duce nu în mirosul de tămâie, luminând drumul spre eternul cosmic, ci în infernul rosiatic al flăcării, căci virusul nu dispare după ce ucide, el trebuie distrus prin foc. Același alb, ca al medicilor, înveșmântă pe preotul solitar, dar nu acela este căutat în această zi. De la unul din balcoanele michelange ale palatului din stânga basilicii, un alt albit în credință ne cerea, numai acum 40 de ani să nu ne fie frică. Acum nimeni nu mai vorbește. Parcă să nu îi găsească virusul rău.

Drumul umanității

Nu m-a pregătit nimeni, niciodată pentru a intra în lumea tăcerii. Multele (prea multele spun eu acum) cărți ale lumii mele, visele sau răsăritul soarelui de pe cinci continente, victoriile sau eșecurile vieții mele de bărbat, strigătul bucuros al pruncilor sau simpla mângâiere a unei femei istovite de dragostea mea, nimic nu m-a învățat cum să privesc pe ultimul preot, în albul ritual, fără odoare sau părguite boierii, ridicînd singur și plin de indoială crucea credinței lui. Privind hipnotizat imaginile papei oficiind slujba, singur și în fața pieței goale, am realizat că ultimul împărat al cetății ne povestește drumul umanității. Omul, în toată nimicnicia sa nu ar fi trebuit să supraviețuiască acestei planete. Nu avea cum. Prea plăpând, prea fricos, prea neajutorat. De fiecare dată divinul univers i-a dat o mână de ajutor, descoperindu-i un nou drum, o nouă coloană a destinului său. Pe om l-a făcut social, ambițios, glumeț, zgomotos, mândru, doritor de plăcere și agonisind aur. L-a făcut păcătos. Dar cu toate acestea nu l-a învățat să stea singur. Să fie singur. Să fie primul sau ultimul. Vorbind vântului, crucind macadamul umed, urcînd treptele lumii, acel preot a declamat, din totdeauna, pentru totdeauna și universal, jurământul etern al rasei umane.

Noi nu plecăm singuri în abisul universal. Noi nu dispărem pentru că destinul ne-a aruncat una din cele mai cumplite provocări. Noi, oamenii, spune acel preot în alb de pe piatra pusă de Fiu, ca și medicul, în același alb, care oficiază liturghia științei, salvând plăpânda creatură a lui Dumnezeu, noi oamenii suntem aici să ridicăm temple și să lăsam urma noastră, fermă, spermatică și permanentă. Acolo, în piatra slavei divine, acolo în spitalele stiinței inventate de către om, acolo, în singurătatea cetății divine, acolo nu s-a oficiat decât ultimul zgomot al disperării. Dar după ultimul zgomot se aude, doar firav, însă pe zi ce trece tot mai puternic, pasul omului. Noi toți, că ne purtăm dragostea naivă și simplă pe un cal în mijlocul cetății, sau visele într-o privire de copil, noi toți, oamenii vom învinge. Ultimul zgomot al morții se va fi auzit atunci, când preoții lumii noastre vor fi oficiat singuri slujba celui care ne-a dat dreptul de a fi universali și cosmici. Iar primul zgomot ce se va auzii în cetatea umanității va fi tocmai strigătul copilului care va redescoperi soarele și va învăta să meargă din nou. Acesta este drumul. Este definiția noastră. Este prețul pe care îl plătim pentru a merge pe mai departe, cucerind noi granițe, spărgând valurile pentru a traversa stelare oceane. Ulysses, strigându-și disperarea prezentului, prin talentul lui Lord Tennyson, ne-a învățat că nu mai suntem ceea ce eram în vechile timpuri, când mutam munți și cuceream ceruri. Ceea ce acum suntem, doar asta suntem, o abia auzită bătaie de inimă eroică, decăzută în timp și obosită de destin, dar atât de puternică în voința de a învinge, de a căuta și de găsii încât a învățat niciodată să nu îngenunche.

We are not now that strength which in old days
Moved earth and heaven, that which we are, we are,
One equal temper of heroic hearts,
Made weak by time and fate, but strong in will
To strive, to seek, to find, and not to yield”, a transmis H.D. Hartmann.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News