EXCLUSIV  H.D. Hartmann: Familia mea nu este tradițională

  Sunt fiul unui necunoscut de origine germană din Sibiu. Nemțălăul la 26 de ani a lăsat o fată gravidă de numai 17 ani (în orice civilizație asta se numeste pedofilie) și, ca orice bun creștin, a șters-o în Germania. Acolo s-a căsătorit și, conform rezultatelor unei anchete cerute de către mine după trei decenii, a mai avut trei copii. Curat tradițional, heterosexual și perfectă familie tradițională. Omul și-a facut casă, mașină, casă de vacanță, și-a dat copii la școli, i-a învățat disciplină germană, a cântat în corul bisericii, a înjurat Romania cat mai mult și pe unde a apucat, desigur ștergând din existența sa de stâlp al societății doi copii. Efectiv, cum ar spune englezul: erased.

 "Se simțea amenințat de proprii copii"

Atunci când avocații mei l-au gasit, a cerut acelorași autorități germane democratice și pline de stat de drept, să ii apere familia de cei doi copii din România. Să vezi necaz, tradiționalul nostru neamț se simțea amenințat de proprii copii. Conform documentelor, neamțul, când a cerut azil politic, după ce a plans, pe umerii fraților săi de sânge, că ce sărac a fost el sub autoritățile românești a uitat să spună că lăsase în Sibiu doi copii. Unul efectiv pe stradă, la o mama care dormea pe o bancă în parcul din fața primăriei si pe mine la orfelinat. Cu civilizația germanică în sânge, femeia care ne-a dat viață a sters-o și ea, de data aceasta în Austria. Pe cea care mi-a dat viață am revăzut-o după 35 de ani, dintr-o sadică curiozitate. Pe tradiționalul căsătorit german nu am avut o(n)roarea.

Cei doi copii au avut destine diferite. Recuperată cu greu de catre o bunică, fata a rămas la familia sa de sânge. A ajuns și ea un fel de nemțoaică, trecută prin sita distrugerii identitare patronată de către germanii tradiționali din Sibiu, unde ea nu era copil ci era o orfană. Din ceea ce știu eu, nu era considerată om și egala cu ceilalți, căci nu avea părinți.

"Familia tradițională nu se intemeiază pe sânge și legi referandare"

Eu am fost înfiat de o familie căreia îi port numele astăzi, refuzând ipocrizia numelui german, deși legal aveam dreptul să trec cu tractorul peste mincinosul care acum are o vârstă venerabilă și o la fel de lipsită de valoare familie tradițională, pe care a exhibat-o cu nerușinare.

Familia tradițională nu se intemeiază pe sânge și legi referandare. Am avut o copilărie excepțională și o tinerețe superbă alături de familia mea adoptivă. Primul meu copil a știut despre micul meu secret abia la vârsta maturității. Pentru el, părinții mei erau bunicii lui. Pentru mine nu bezmeticul german este părinte, ci cei care mi-au dat numele, m-au dus la prima zi de școală, m-au certat când luam note mici sau simplu, au stat în spital cu mine când năzdrăvăniile adolescenței mai și provocau accidente. Aceia care mi-au vorbit prima dată despre mine, ca om, aceia care m-au lasat să aleg prima cravată sau mi-au plătit prima carte de colorat. Aceia doi, care mi-au dat voie, preluând grija vieții mele, la vise, la iubiri, la tristețe, la bucurie. Aceia care au fost lângă mine la botezul propriului meu copil, născut (atenție) fără ca eu sa fiu căsătorit, aceia mi-au fost părinți. Si au fost familia mea.

Familia mea fost și este un miracol

Astăzi eu am trei frați germani pe care nici numele nu îl cunosc si nici nu doresc. Probabil că din Berlin până în Sibiu am rude de sânge, veri, matuși, nepoți de care habar nu am și nici nu doresc să am habar. Dar pot scrie romane despre rudele părinților mei adoptivi, până în umbra secolului XVII. Coborând secole, urmărind, în interiorul nealterat de minciună, pașii luminați de dragostea unor oameni, care au cules un suflet de copil, trădat și aruncat în praful ulițelor murdare ale tradiționalismului heterosexual, pot să zugrăvesc chipurile tuturor membrilor familiei pe care eu am avut-o. A fost familia mea biologică mai reală, conform unor stupizenii spuse, decât familia mea adoptivă? Au fost unchii și mătușile, bunicii sau, doar, ecourile vacanțelor mele sub cireșii Ardealului, mai puțin familie decât zidurile și porțile trădării sibianului? Vă las să răspundeți singuri

Familia mea fost și este un miracol făcut din și de către oameni. A fost un mănunchi de hărăzite si adânci gesturi, surprinse în doar secunde, portrete pictate în uleiul mântuirii, ale unei femei mândre si educate, care alături de un barbat puternic ca o stâncă dintr-un ocean, au crescut un orfan. În drumul lor către stele, au zăbovit cât să crească și să dea sens unei vieți, salvând (încă odată, simplu, flacăra mereu plăpândă a candelei) pe unul trădat, caruia i-au dat și familie, și nume, și destin. Această realitate arsă în piatra umanității stă să salveze familia. Nicidecum isteriile idologice sau ipocrizia cântărilor din strană. Așa cum copii mei vor fi salvat umanitatea din mine, declarandu-ma tată, așa doi oameni străini, femeie si bărbat mi-au salvat sufletul, declarandu-mă om. Și pentru asta, pentru mine, ei doi sunt familia mea. Și singura.

Notă: Titlul și intertitlurile aparțin redacției, textul autorului

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News