Iliescu, lecție ironică pentru prezidențiale: O fi fost asta rețeta mea pentru trei reușite la stânga în fotoliul de la Cotroceni?
Ion Iliescu a devenit președinte al României în 1990. A mai avut două mandate de șef de stat în 1992-1996 și 2000-2004.
Ion Iliescu a făcut o analiză dură a traseiștilor din mediul politic: „Eu am avut fidelități și convingeri. O fi fost asta rețeta mea pentru trei reușite la stânga în fotoliul de la Cotroceni?”
Invitat în cadrul podcastului Avangarda cu Ionuț Vulpescu, fostul președinte a venit și cu o lecție ironică.
Ionuț Vulpescu: Cum priviți traseismul politic?
Ion Iliescu: Când te apuci de politică, trebuie să știi că vei fi și la putere și în opoziție, așa e în democrație. Traseismul este dovada clară că individul politic nu acceptă succesiunea dintre putere și opoziție, care e normală într-o democrație. Voința care vrea oricând să fie la putere e una bolnavă. Traseismul e simptomul unei boli, a celor care nu se recunosc învinși, sau pierduți de pe urma propriilor greșeli, sau pur și simplu buni, dar nu suficient de buni, cât să mai guverneze. Traseiștii trebuie priviți cu condescendență – sunt cei care fug de viață, de realitate, de ierarhii! A fi învins face parte din schema unei ierarhii, a unei inegalități pe care democrația se bazează atunci când implementează alegerea și decizia unei majorități. Iar traseiștii chiar asta fac: sfidează majorități, deci sfidează democrații. Arareori există drame morale în abandonul unui partid. Așa că nu îi mai tratați ca pe niște suferinzi sau dimpotrivă, ca pe niște indivizi demni de laudă pentru că supraviețuiesc adaptându-se. Se dau spre adopție celor care pot să îi cumpere sau să îi folosească, dându-le puțină putere.
Cum să ai încredere într-un individ care face drumul de la dreapta la stânga și invers ca o călătorie în jurul pământului, nu în 80 de zile, ci în patru sau cinci ani, cât mai e un mandat? Până unde poți să te însoțești cu un traseist la un drum? Nici până la primul colț, dacă e cineva cu un avantaj mai mare căruia i se poate alătura, te va părăsi din mers.
Fibra unui traseist este imorală, firea lui este impredictibilă, ființa lui este incorijabilă. Eu am făcut politică mai bine de trei decenii, și am fost întotdeauna la stânga, și când am fost Președinte (deci îmi era bine, cum spun unii), și când am fost în opoziție (și îmi era rău, cum se bucurau alții).
Dar nu am făcut niciodată călătoria dintre stânga și dreapta, pentru că eu am avut nu doar loialități, ci și convingeri. Știți, cu loialitățile e cam ca în dragoste: nu te bucuri când cineva rămâne cu tine doar pentru că e fidel din principiu, ci atunci când o face pentru că te iubește. Eu am avut fidelități și convingeri. O fi fost asta rețeta mea pentru trei reușite la stânga în fotoliul de la Cotroceni? Nu singura, dar în mod clar, asta a contribuit la legătura mea cu oamenii, cu electoratul, care a știut oricând de unde să mă apuce și unde să mă găsească.
Am fost, în modul cel mai nobil, nu plictisitor, previzibil, pentru că întotdeauna am fost în partidul meu și mai important, al partidului meu. Debarcările de la bază sunt și expresia crizei de la vârf a partidelor: migrația politică e simptomul unui management defectuos în egală măsură. Unii pleacă și pentru că nu au nicio șansă, deși sunt indivizi competenți. Dar acestea sunt demisii de onoare, cumva, în urma cărora unii se reinventează necredibil în plan ideologic. Uneori despărțirile sunt necesare, dintr-o anumită igienă a spiritului. Cele mai multe însă sunt migrații politice născute din tentații, din parveniri, din nevoia de a avea mai mult. Efectul pe termen lung este că partidele se destructurează, tot împrumutându-și jucători și făcând alianțe de compromis, care la rândul lor, unele fiind cu totul aberante sau produse ca soluții de criză pentru un impas politic, încurajează migrația ca acomodare într-o mare familie politică, lipsită însă de personalitate ideologică. Traseismul e unul dintre motivele pentru care stânga seamănă tot mai puțin cu stânga, dreapta aduce arareori a dreapta, și partidele uită de unde au plecat. Când faci politică, faci plecând de la o ideologie. Ea te duce la un partid sau un altul.
Migratorii politici pun partidul înaintea orientărilor lor ideologice, puterea înaintea intuiției sau instinctului ideologic. Tocmai de aceea, în timp, competiția politică e tot mai slabă, iar electoratul preferă să sancționeze aceste migrații prin absenteism. Cum pedepsești un traseist? Arătându-i că oriunde se duce, nu are votul tău. Unde duce această logică punitivă, dar pe undeva îndreptățită? La colapsul democrațiilor. Puterea politică a migratorilor este rezultatul unei majorități minoritare, al unui segment de populație foarte îngust care își oferă votul: majoritatea largă e acasă, de unde drumul de la dreapta la stânga și invers se vede cel mai bine, și în același timp se resimte ca fiind cel mai periculos. Însă traseiștii sunt vinovați pentru deznădejdea politică. Știu că se spune că politica se face pe voturi. Și este perfect adevărat. Dar politica trebuie să se facă întâi pe principii. Scopul scuză mijloacele, e adevărat. Dar la fel de adevărat e că și mijloacele pot acuza scopul.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
