Împăratul Nero şi incendierea Romei - File de istorie

Care a fost motivul unei asemnea bucurii? Un răspuns ar putea fi: Marele incendiu din 64 d.Hr.

Noaptea de 18 spre 19 iule 64 d.Hr. a intrat în legendă. Roma arde, iar focul ațâțat de un vânt puternic nu se lasă stins. Orașul arde 9 zile. În șase zile, mare parte a cetății era distrusă.Focul începuse din zona Marelui Circ. Circus Maximus era dedicat curselor de care fiind cea mai mare incintă sportivă a lumii romane.

Incendiul a fost alimentat de mărfurile ce erau stocate în zonele imediat apropiate. Din cauza vântului, Marele Circ este cuprins de flăcări pe toată lungimea sa. Dacă la început era afectată doar zona Palatinului, apoi vâlvătaia se extinde și la Esquilin. Într-un final, din 14 cartiere , trei sunt complet distruse, șapte puternic deteriorate, doar trei rămânând intacte. Printre monumentele distruse total sau parțial au fost: templele Luna, Jupiter, Apollo și Vesta, biblioteca palatină, teatrul lui Marcellus, palatul lui Tiberius și al lui Nero. Doar Forumul și parțial Capitoliul scapă.

Monumentele distruse datau unele din vremea lui Romulus, cum este templul lui Jupiter Stator, al regelui Numa, din care se mai vedea palatul. Pierdut va fi și cel al lui Servius Tullius. Dispar și bogățiile acumulate în decursul secolelor, în special capodoperele grecești. Singura barieră în calea flăcărilor a fost Tibrul.

Ruinele Circus Maximus

Teama și panica au făcut victime. Lumea este strivită sub picioarele celor care încercau să scape cu viață. În plus, ei trebuiau să se confrunte și cu jefuitorii care ațâțau focul în scopul prădăciunilor. Mulți se sinucid deoarece pierduseră toată averea. Pe 24 incendiul se pornește din nou, însă doar pe Câmpul lui Marte și pierderile sunt minime. Pe 27 totul este terminat.

Nero- piroman sau pompier?

Condițiile unui incendiu erau ideale. Vremea era călduroasă și uscată, stăzile strâmte, gunoaie depozitate la întâmplare, lemn în structura fiecărei case. Nero, întors de curând de la locuința sa de vară din Antium, le deschide victimelor grădinile Vaticanului unde, ca și pe câmpul lui Marte, se ridică din ordinul său adăposturi pentru cei rămași fără case. Le aduce provizii din portul Ostia și alte orașe învecinate, ordonând de asemenea o scădere a prețului grâului. Totuși, în timp ce Roma este încă în flăcări, un zvon se răspândește cu iuțeală, mai exact că Nero era incendiatorul.

Citeşte şi: Enigmele unei civilizații - File de istorie

Demența l-ar fi împins la un asemenea gest pentru a face o nouă cetate (urba nova), Neropolis. În pofida izvoarelor istorice discordante: Suetonius și Dio Cassius îl dau vinovat, apoi Flavius Iosif și poetul Marțial, deși ostili îl cred nevinovat iar Tacitus nu ia poziție, portretul de piroman a rămas în istorie.

Nero

În fața dezastrului, împăratul cu simț actoricesc, se spune că ar fi cântat din vârful turnului lui Mecena de pe Esquilin, costumat în actor, căderea Troiei. Nu există dovezi concludente asupra acestui comportament. Chiar Polybius ne spune că aceeași comparație îi venise spontan în minte lui Scipio Amelianus în fața Cartaginei arse la sfârșitul celui de-al treilea război punic.

Suetonius spune: „Pretinzându-se ofensat de urâțenia vechilor edificii, de îngustimea și întortocherea stăzilor, a dat foc orașului. Autorul antic mai adaugă niște detalii demne de ficțiune: Nero ar fi pus să fie distruse cu mașini de război niște depozite de grâu al căror teren dorea să și-l însușească. Ce-i drept împăratul după incendiu a obținut la un preț derizoriu pe 120 de acri într-o porțiune situată între Palatin și Esquilin, construind acolo un nou palat somptuos, Domus Aurea.

Ruinele Domus Aurea

Pentru a deturna mânia locuitorilor și a evita dezordinea a găsit țapii ispășitori: creștinii. Pune ca ei să fie arestați, însă majoritatea fugiseră deja. Tradiția spune că apostolii Petru și Pavel au murit amândoi ca martiri la Roma, sub Nero. În „Faptele lui Petru,” scrise la sfârșitul secolului II, găsim detalii. La anunțarea intențiilor lui Nero, Petru fuge. Pe drum îi apare Domnul Dumnezeu și apostolul îi întreabă „Quo, vadis, Domnie?”. Răspunsul a fost: „Merg la Roma spre a fi crucificat”. Petru, revenindu-și după ce L-a văzut ridicându-se la cer, s-a întors la Roma, bucurându-se și slăvindu-L pe Domnul. În Evul Mediu, Jaques de Voragine, în Legenda aurită (pe la 1261-1255) povestește că Petru a cerut să fie crucificat cu capul în jos „întrucât Stăpânul meu a coborât din cer pe pământ, a fost așezat cu picioarele pe cruce. Pentru mine, cel pe care binevoiește să-l cheme de la pământ la cer, crucea mea trebuie să-mi îndrepte capul spre pământ iar picioarele spre cer”.

Crucificarea sfantului Petru

„Execuțiile, ne spune Tacitus, au fost transformate în joc; au fost îmbrăcați în piei de animale și au murit sfâșiați de câini ori țintuți pe cruce, ori li s-a dat foc pentru ca pe înserate să ardă și să servească drept iluminare nocturnă”. În ciuda găsirii vinovaților, suspiciunile au planat în continuare asupra lui Nero, iar cruzimea cu care și-a tratat victimele i-a sporit lipsa de popularitate. Incendiul din vremea sa a rămas în istorie drept cel mai nimicitor pe care l-a văzut Roma vreodată.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News